Ce este mai exact ADHD-ul („Tulburarea de Deficit de Atenție și Hiperactivitate” sau „Tulburare Hiperchinetică cu Deficit de Atenție”)?

Acronimul provine din limba engleză de la „Attention Deficit / Hyperactivity Disorder” și se poate traduce, cuvânt cu cuvânt, „Tulburarea de Deficit de Atenție și Hiperactivitate” sau „Tulburare Hiperchinetică cu Deficit de Atenție” (prescurtată pe anumite site-uri românești „THDA”).

În SUA, se utilizează de asemenea terminologia de ADD (acronimul pentru „Attention-Deficit Disorder” – „Tulburare de Deficit de Atentie”). Acesta face referire la subtipul afecțiunii în care nu este prezentă hiperactivitatea (tipul inatent). În majoritatea țărilor însă, ambele forme intră (într-un mod ușor confuzant) sub aceeași panoplie de ADHD (Tulburarea Hiperkinetica cu Deficit de Atentie). Pentru că aceasta este prescurtarea cea mai utilizată și în România, vom continua cu utilizarea ei pe tot parcursul acestui articol.

ADHD-ul este o tulburare de neurodezvoltare. Oamenii cu ADHD prezintă simptome caracterizate prin dificultăți în menținerea atenției, hiperactivitate și adesea impulsivitate. ADHD apare ca urmare a afectarii creierului copilului in timpul dezvoltarii intraunterine a fătului, la naștere sau după naștere. Aceasta este o afecțiune des menționată, însă definită în mod incomplet, și de multe ori lipsit de acuratețe, fapt ce a menținut o confuzie generală cu privire la cum anume exact se manifestă și care sunt cauzele.

De exemplu, se crede că această afecțiune este pur și simplu o incapacitate a individului de a fi atent. Deși aceasta este o componentă din tabloul clinic, există mult mai multe aspecte definitorii ale acestei condiții, care afectează pacienții în toate arile executive ale vieții lor. Deși tulburarea ADHD la copii este mai comun diagnosticată decât ADHD la adulți, ea poate afecta pe oricine, indiferent de sex, orientare sexuală, vârstă, sau orice altă caracteristică.

Persoanele afectate de această condiție sunt expuse la un risc crescut de autoizolare și la dezvoltarea unei sentiment persistent de ură față de propria persoană dacă ajung să creadă că sunt responsabile în mod conștient pentru capacitatea de concentrare redusă și că totul s-ar putea rezolva dacă „s-ar strădui suficient de mult”.

Ceea ce este interesant este că ADHD-ul în sine nu este neapărat cea mai mare problemă a acestora, întrucât acesta se poate trata. Dr. Russel A Barkley, autorul cărții „Preluarea controlului ADHD-ului la adulți” și autoritate internațională în ADHD, a afirmat într-un seminar public:

Complicații apar atunci când persoanele sunt diagnosticate greșit, sau când diagnosticul lor este înțeles greșit la nivel social. O viziune generală negativă despre acest sindrom poate duce la lupte interne chinuitoare (disonanțe cognitive). Acest lucru se aplică în special atunci când o persoană care se confruntă zilnic cu simptome de ADHD, pe care și le poate cu greu controla, aude de la cei din jur, cel puțin unul una dintre următoarele afirmații:

• faptul că manifestările sale sunt rezultatul alegerilor sale și trebuie doar să se straduiască mai mult.
• comportamentul său este etichetat ca fiind distructiv sau inadecvat.
• comportamentul său este rezultatul unei educații precare.

Nerezolvarea conflictelor interioare, întâlnite la persoanele afectate, în timp pot genera sentimente persistente de inadecvare. În absența tratamentului adecvat, persoana cu ADHD nediagnosticat rămâne captivă într-un cerc vicios al neputințelor, unde disprețul față de propria persoană devine o constantă.

În timp ce studiile conservatoare plasează estimările procentului adulților afectați de ADHD la 6-7% (Valsecchi, P. et al., 2021), alte estimări depășesc pragul de 10%, sau chiar cel de 16% (La-Malfa et al, 2008). Deși aceste statistici nu par deloc de trecut cu vederea, multe dintre basmele și poveștile care s-au răspândit de-a lungul anilor continuă să circule și în ziua de astăzi, perpetuând stigmatizarea diagnosticului și a medicamentației asociate cu ADHD. Efectele stigmatizării preiau adesea forma unor manifestări cronice de anxietate, depresie, sau chiar gânduri suicidare.

Cel mai grav este faptul că aceste mituri contribuie la descurajarea oamenilor să-și ia afecțiunea în serios, să apeleze la serviciile de specialitate a unei persoane avizate pentru o evaluare amănunțită, sau să acceseze un tratament care le-ar îmbunătăți calitatea vieții. Un element ce trebuie avut în vedere este că toate aceste temeri pe care oamenii le au și frica de a acționa în vederea obținerii unui diagnostic și a tratamentului aferent, nu sunt rezultatul unui context nefavorabil sau al lipsei de dovezi științifice. Din contră: Asociația Americană de Medicină a menționat:

ADHD este una dintre cele mai bine cercetate tulburări din medicină, iar datele generale despre validitatea sa sunt mult mai convingătoare decât cele pentru majoritatea tulburărilor mintale și chiar decât cele pentru multe afecțiuni medicale.

Referință: Polanczyk, G. V. et. al, 2012

Așadar, în încercarea de a aduce o contribuție în direcția soluționării acestei probleme, am enumerat și dezvoltat mai jos câteva dintre cele mai comune mituri ADHD, în speranța că cititorii acestui articol vor da informația, la rândul lor mai departe.

Mituri despre ADHD sau Tulburarea Hiperchinetică cu Deficit de Atenție: ce trebuie să știm despre informațiile eronate referitoare la punctele esențiale - cauze, simptome, tratament

Mitul 1: „ADHD-ul nu există. Este o condiție inventată! Simptomele ADHD se văd la toți oamenii din jur!”

Cel mai comun mit despre ADHD este faptul că ADHD reprezintă o afecțiune inventată. La nivel popular, raționamentul pornește de la observația că există o multitudine de persoane în jurul nostru care manifestă simptome de lipsă de concentrare cauzate de distragerile excesive provenite din mediul înconjurător.

Corelația realizată în mod popular este că acest lucru se aplică în speță în contextul lumii moderne hiperconectate, care ne bombardează cu notificări, reclame luminoase și mesaje din direcții multiple. Pentru a înțelege însă faptul că aceste distrageri nu au nimic de-a face specific cu lumea modernă, trebuie să privim puțin în istorie…

O scurtă istorie a ADHD-ului - când a apărut ADHD-ul?

Mențiunile timpurii referitoare la ceea ce DSM-IV a definit ca „ADHD” au fost descrise încă din secolul al XVII-lea. Pe atunci, nu se putea pune vorba despre distragerile lumii moderne, precum notificările, social media, sau reclame luminoase.

1775 - Dr. Melchior Adam Weikard descrie vag „lipsa de atenție”

În 1775, Melchior Adam Weikard a publicat în limba germană lucrarea „Deficit de Atenție” (Mangel der Aufmerksamkeit, Attentio Volubilis) (Barkley, A. & Peters H., 2012).

În cartea sa, Weikard descrie mai multe simptome de neatenție, oferind mai multe detalii care se potrivesc îndeaproape cu tulburarea pe care o cunoaștem în prezent. Totodată, multe dintre observațiile lui Weikard rezistă scrutinizării moderne, atât conform analizei efectuate de Barkley, A. & Peters H., 2012, cât și conform Martinez-Badía J, 2015.

Weikard caracterizează o persoană cu „lipsă de atenție” ca fiind caracteristică unei persoane distrasă de orice, chiar și de propria imaginație, depunând mai mult efort pentru a îndeplini sarcinile, zburătoare, neglijentă, având rezultatul muncii cu multe erori și, în general, dezorganizată.

El face referire la ce astăzi numim impulsivitate. Acest lucru se potrivește cu criteriile de diagnosticare ale neatenției DSM-V și sugerează criteriile de hiperactivitate și impulsivitate.

1798 - Dr. Alexander Crichton a definit în mod formal atenția

În 1798, doctorul Alexander Chricton din Edinburgh, Scoția, a publicat lucrarea intitulată „O anchetă privind natura și originea deranjamentelor mintale”. El a dat prima definiție formală a atenției, punând bazele pentru diagnosticul de ADHD:

Când orice obiect al simțului exterior sau al gândirii ocupă mintea într-un asemenea grad încât o persoană nu primește o percepție clară de la nimeni și nimic altceva.

Intrând în detalii, Crichton a afirmat:

Dacă se poate numi așa cu bună-cuviință, fiecare impresie pare să agite persoana și îi dă un grad nefiresc de neliniște mentală: oameni care merg în sus și în jos prin cameră, un zgomot ușor în cameră, mișcarea unei mese, o închidere bruscă a ușii, un ușor exces de căldură sau de frig, prea multă lumină sau prea puțină lumină, toate distrug atenția constantă la astfel de pacienți.

Termenul în limba engleză corespondent traducerii literale a cuvântului „frământări” este „fidgets”, iar lingviștii consideră că perioada istorică corespondentă pacienților lui Crichton este cea din care acest termen provine.

Le dă vertij și dureri de cap și de multe ori le provoacă un asemenea grad de furie, care este vecin cu nebunia. Când oamenii sunt afectați în acest mod, ceea ce se întâmplă foarte frecvent, au un termen special pentru starea lor nervoasă, care este suficient de expresiv pentru sentimentele lor: ei spun că au frământări.

1845 - Dr. Heinrich Hoffmann a introdus termenul de „Tulburare de Deficit de Atenție” (ADD)

În 1845, medicul german Heinrich Hoffmann a publicat o carte intitulată „Der Struwwelpeter” (Povestea lui Filip cel nestatornic), care prezenta un băiat care nu putea sta locului. Această carte a contribuit la creșterea gradului de conștientizare a ADHD și a introdus pentru prima dată termenul de „Tulburare de Deficit de Atenție” (ADD).

Unde ne situăm după circa 350 ani?

La peste trei secole și jumătate de la prima mențiune în literatura științifică, din păcate, atât în rândul publicului, cât în rândul personalului medical, încă există dubii asupra faptului că ADHD ar reprezenta o afecțiune medicală reală.

Cartea intitulată ADHD-ul nu există, scrisă de Richard Saul M.D., susține că ADHD-ul este un sindrom definit incorect, care nu ar trebui tratat ca o boală, ci mai degrabă un set complex de simptome cauzate de peste douăzeci de afecțiuni diferite, fiecare dintre acestea necesitând un tratament diferit. Autorul nu pare să aducă contra-argumente solide, însă face o afirmație demnă de a pune la îndoială integritatea sa academică, profesională, și nu în ultimul rând, personală:

Nu considerăm că are rost să elaborăm mai mult, întrucât această afirmație, indiferent de context, denotă o negare „a priori” a conceptului de afectare a funcțiilor executive responsabile cu focalizarea pe o singură sarcină la un anumit moment.

Cât de bine studiat este ADHD-ul?

Începând cu secolul al XVI-lea, au fost publicate peste 120.000 de publicații clinice pe această temă (Barkley, 2015), care semnalează diferențe semnificative între persoanele unde ADHD-ul este prezent și cele unde acesta nu este (Roberts et al., 2015).

Acuratețea informației cu privire la numărul de articole științifice disponibile poate fi verificată prin realizarea unei căutări specifice pe un motor de căutare specializat, precum sCite sau Google Scholar.

Neurobiologia ADHD-ului

Numeroase studii au constatat că ADHD-ul este asociat cu modificări structurale și funcționale creierului, precum activitate redusă în cortexul prefrontal, zonă a creierului implicată în majoritatea funcțiilor executive afectate de ADHD.

Curatolo, P., D’Agati, E., & Moavero, R., 2010 enumeră în lucrarea intitulată „Neurobiologia ADHD-ului” ariile principale de funcționalitate afectate de ADHD:

1. rezolvarea problemelor
2. planificarea si orientarea
3. vigilența
4. flexibilitatea cognitivă
5. atenția susținută
6. inhibarea reacțiilor
7. memoria de lucru (memoria pe termen scurt)
8. motivația
9. aversiunea față de întârziere.

Conform unui alt studiu, scanările RMN ale persoanelor cu ADHD arată că cortexul, sau stratul exterior, este mai subțire în regiunile frontale, iar volumul este redus în girusul frontal inferior (Matthews et al., 2014).

O altă formă a acestui mit: „Așa-zisele simptome ADHD sunt doar o scuză pentru lene / lipsă de voință. Trebuie doar să te străduiești mai mult!”

Dacă ați auzit vreodată aceste zicale, probabil că nu sunteți singurul. Persoanele cu probleme de sănătate mintală, în special cele care se sufera de ADHD sunt adesea numite leneșe de către ceilalți, iar acest lucru poate avea implicații negative. Ei se pot simți grăbiți sau pot constata că nu au energia necesară pentru a face față situațiilor stresante. Ceilalți îi pot percepe ca fiind leneși, deși ei pur și simplu nu au energia necesară să ducă la bun sfârșit sarcinile.

Deși poate fi ușor de înțeles cum cineva cu lipsă de motivație ar putea fi perceput ca fiind leneș, este esențial să ne amintim că nu aceasta este realitatea.

Sunt oamenii cu ADHD leneși?

După cum redau manuscrisele menționate anterior, funcțiile executive sunt afectate la nivel neurologic, acest lucru făcând imposibil pentru o persoană cu ADHD să execute sarcinile mai eficient decât le permite nivelul de dopamină și noradrenalină din cortexul prefrontal, respectiv spațiul inter-sinaptic / inter-neuronal.

Într-o postare pe o rețea de socializare, un pacient afirmă:

A le spune persoanelor cu ADHD „ridică-te și fă treabă!” este ca și cum i-ai spune unui paraplegic să meargă fără scaun cu rotile. Aș putea descrie medicația ca fiind „scaunul meu cu rotile”.

Considerăm că dovezile empirice referențiate ar trebui să fie suficiente încât să acopere acest mit. Așadar, încheiem acest punct prin a rezuma: contrar poveștilor larg răspândite, ADHD nu înseamnă pur și simplu lene și nevoia de a te strădui mai mult, ci este o tulburare neurologică, care poate avea un puternic impact cronic asupra vieții unei persoane, în toate aspectele legate de funcțiile executive, vitale pentru o funcționalitate optimă atât în sfera profesională cât și cea personală.

Mitul 2: „Ajustările și mijloacele de tratament pentru ADHD pentru cei care au un diagnostic sunt un avantaj ne-echitabil”

Este adesea perceput faptul că ajustările oferite pacienților cu ADHD le pot oferi un avantaj nedrept față de ceilalți. De exemplu, cineva ar putea considera faptul că timpul suplimentar oferit pentru a finaliza o sarcină, pot oferi un avantaj față de o persoană care nu are ADHD și care nu beneficiază de același privilegiu.

Aceasta reprezintă însă o eroare de logică, întrucât, așa cum manuscrisele citate mai sus menționează, pentru persoanele cu ADHD executarea anumitor sarcini implică mai mult efort, ele executând sarcinile mai încet pentru a evita greșelile.

Timpul în plus acordat unei persoane cu ADHD are rolul de a-i permite să îndeplinească o serie de sarcini la aceleași standarde ca o persoană fără ADHD, care nu este nevoită să depună un efort suplimentar pentru a se concentra încearcă simultan să ignore gândurile intruzive sau zgomotele din mediu.

Ce efecte are medicația de ADHD?

De asemenea, această prejudecată referitoare la lipsa de echitabilitate provine din informațiile referitoare la faptul că medicamentele folosite pentru tratarea ADHD-ului îmbunătățesc abilitățile cognitive. Acest lucru nu se aplică în toate cazurile, deoarece efectele medicamentelor pentru ADHD pot varia de la o persoană la alta. Unele persoane pot constata că medicamentele îi ajută să gândească mai clar și să fie mai productivi. În timp cealți pacienți să nu observe nicio diferență semnificativă.

În general, este puțin probabil ca medicația de una singură să ofere cuiva un avantaj neechitabil față de ceilalți. De asemenea, în timp ce o persoană fără ADHD s-ar putea simți euforică sau hiper-energică sub influența unui medicament stimulent, în majoritatea cazurilor, medicamentele nu fac decât să îi facă pe neurodivergenți să funcționeze la un nivel sustenabil pentru a-și atinge obiectivele zilnice.

Așadar, ajustările oferite persoanelor nu par să le ofere un avantaj nedrept, ci mai degrabă doar adaptări sau modificări specifice, nu fac decât să echilibreze condițiile “jocului social” astfel încât toată lumea să aibă șanse egale de reușită.

Mitul 3: „ADHD la adulți? Doar de ADHD la copii am auzit!”

Un studiu recent detlaiat de meta-analiză a literaturii științifice referitoare la estimările proporției de cazuri ADHD la adulți, a concluzionat că, cel puțin din punct de vedere simptomatic, procentul celor afectați se situează între 2.52 și 8% (Song et al., 2018).

În timp ce ADHD este o afecțiune frecvent diagnosticată în copilărie, această afecțiune poate afecta și viața adulților, mai ales dacă nu au fost diagnosticați înainte de vârsta majoratului.

Statisticile referitoare la rata de diagnosticare în rândul copiilor, care depășește în mod semnificativ cea din rândul adulților ar putea avea ca și cauză subsidiară și politicile privind diagnosticarea și tratamentul pentru ADHD. De obicei, în cadrul acestora, copiii cu ADHD prezintă o prioritate mai mare, punând accent pe diagnosticarea timpurie.

Principalul raționament este că diagnosticarea și tratamentul timpuriu al ADHD-ului în timpul vieții poate contribuie la obținerea unor rezultate mai bune, fiind mai ușor de tratat, mai ales în perioada principală de dezvoltare neurologică (până la varsta de 7 ani), respectiv perioada de neuroplasticitate maximă (până la vârsta de aproximativ 25 ani).

O altă formă a acestui mit: „Simptomele ADHD și deficit de atentie sunt depășite după ce treci de stadiul de copil!”

Multe dezbateri sunt centrate în jurul acest subiect controversat: faptul că ADHD ar putea dispărea în cele din urmă, deoarece se poate „depăși”. Cercetările sugerează că în cele mai multe cazuri, ADHD-ul netratat în copilărie continuă să îți facă simțită prezența la vârsta adultă și și poate fi chiar continua să o facă pe tot parcursul vieții.

Unii adulți manifestă simptome foarte similare cu cele ale copiilor: se agită, se se contorsionează, sau întâmpină dificultăți în a sta într-un loc. Problemele de gestionare și exprimare a emoțiilor, lipsa vizibilă de concentrare sunt, de asemenea, specifice simptomelor ADHD frecvent întâlnite la adulți.

Poate ADHD-ul exista la adulți?

Unele cercetări indică faptul că există cazuri în care adulții care lucrează în anumite profesii în care creierul lor suportă o privare susținută de oxigen, manifestă simptome similare cu cele manifestate de o persoană cu ADHD. Cercetătorii indică, de asemenea, cazuri în care simptomele asemănătoare cu ADHD apar la adulții care lucrează în anumite profesii în care creierul lor suportă o privare susținută de oxigen.

O cercetare efectuată pe fete cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani care fuseseră diagnosticate cu ADHD din copilărie a constatat că, zece ani mai târziu, acestea continuau să aibă rate mai mari de ADHD și de afecțiuni co-existente decât fetele fără ADHD, inclusiv rate mai mari de tentative de suicid și de autoagresiune (Hinshaw et al. 2012).

Un alt studiu longitudinal efectuat pe copiii cu ADHD a indicat că, din cazurile analizate, 50-80% dintre ei au avut ADHD în timpul adolescenței, iar 35-65% au continuat să îndeplinească criteriile de diagnostic chiar și atunci când au devenit adulți (Owens et al. 2015). De asemenea, un alt studiu a fost realizat pe băieți diagnosticați cu ADHD din timpul copilăriei, a constatat că 77% dintre ei încă mai îndeplineau criteriile clinice DSM-IV pentru ADHD la momentul respectiv (Biederman et al. 2012).

Deși este nevoie de mai multe cercetări pentru a înțelege pe deplin condiția, acesta poate avea un impact semnificativ asupra vieții unui individ, iar magnitudinea sa nu ar trebui să fie desconsiderată ca fiind doar o etapă a copilăriei.

Mitul 4: „Copilul cu ADHD nu poate fi decât băiat!”

Într-adevăr, se estimează că ADHD este diagnosticat de două ori mai mult la băieți decât la fete. Acest lucru se datorează faptului că băieții cu ADHD sunt mai susceptibili de a prezenta simptome de hiperactivitate și impulsivitate. Acest lucru nu înseamnă însă că fetele nu pot avea ADHD, însă este mai puțin probabil ca acestea să fie diagnosticate. Cauza pentru această discrepanță este faptul că simptomele sunt trecute mai ușor cu vederea în rândul persoanelor de sex feminin, întrucât acestea își maschează simptomele din cauza așteptărilor sociale cu privire la comportamentul lor.

Poate exista ADHD la fete / femei?

Există și studii care prezintă rezultate atipiceconstatând că fetele au de trei ori mai multe șanse de a fi diagnosticate cu ADHD decât băieții, iar fetele cu ADHD au mai multe șanse să se încadreze în subtipul de ADHD neatent. Subtipurile de ADHD sunt discutate în detaliu în secțiunea Mitul 6.

Hinshaw et al., 2012 au efectuat un sondaj de urmărire a fetelor tinere cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani pentru a constata că acestea aveau un risc mai mare de tentative de suicid și de autoagresiune decât băieții. Alte studii au arătat că există o diferență de gen de 2.5:1 la vârstele menționate, dar că atunci când ajung la vârsta adultă, prevalența tulburărilor este similară în cazul ambelor sexe (Owens et al. 2015).

Mitul 5: „ADHD este o condamnare pe viață”

În timp ce un număr semnificativ de copii cu ADHD pot duce o viață normală, ații sunt mai afectați. Părinții și îngrijitorii ar trebui să ofere sprijin și îndrumare, amintindu-și că este mai probabil care au ADHD să se lupte pentru a-și atinge potențialul maxim.

Metodele de tratament disponibile sunt abundente. Simultan cu medicamente pentru ADHD, intervenția la nivel psihoterapeutic, prin terapie precum Analiza Tranzacțională (AT) și terapia cognitiv-comportamentală (CBT) se dovedesc a fi deosebit de utile ca parte a unui plan holistic pentru tratamentul ADHD.

Mitul 6: „ADHD-ul inseamnă în mod necesar hiperactivitate. Dacă nu ești hiperactiv, este exclus să ai ADHD.”

Poate că acronimul condiției ar trebui extins de la „tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate” la „tulburare de deficit de atenție și/sau hiperactivitate”, sau chiar înlocuit cu „tulburare de deficit executiv” deoarece ar reflecta mai exact câmpul larg de manifestări și subtipuri ale afecțiunii.

Există mai mult de un singur tipuri de ADHD:

1. tipul ADHD in care predomina hiperactivitatea (acest tip de ADHD include simptomele specifice de agitație, neliniște și probleme motivaționale – 35%)
2. tipul de ADHD predominant neatent (15%)
3. tipul ADHD combinat (restul de ~50% din cazuri).

Tipul neatent include simptome precum: concentrarea slabă, distragerea atenției și uitarea. Acest tip ADHD în rândul băieților/bărbaților este mai frecvent decât la fete/femei. Simptomele ADHD includ evitarea activităților care necesită o gândire profundă, incapacitatea de a menține o concentrare pentru o perioadă lungă de timp, uitare, neatenție și energie scăzută.

Aceste persoane sunt de obicei creative și inteligente, dar sindromul ADHD are adesea un impact negativ asupra performanțelor lor academice sau profesionale. Această categorie de ADHD este frecvent trecută cu vederea, dar poate fi tratată la fel de eficient ca și celelalte și poate răspunde chiar mai bine la medicația stimulantă.

Mitul 7: „Acei oameni cu ADHD nu se pot concentra la nimic!”

Menținerea concentrării asupra unei sarcini plictisitoare poate fi într-adevăr dificilă pentru persoanele cu ADHD. Această tulburare afectează funcțiile executive ale creierului, care funcționează cel mai bine atunci când o sarcină sau o activitate este nouă și interesantă. Așadar, persoanele cu ADHD au probleme semnificative în a rămâne concentrate pe sarcini plictisitoare și sunt nevoite să învețe să o modereze.

În mediul școlar, atunci când se confruntă cu o sarcină plictisitoare, un copil cu ADHD are tendința de a sări de la o sarcină la alta sau de a sări peste pașii importanți dintr-o procedură. De asemenea, se luptă cu dificultăți în a-și organiza temele și în a-și menține atenția într-un mediu zgomotos.

În mediul de lucru, adulții cu ADHD sunt, de asemenea, expuși riscului de plictiseală. Multe locuri de muncă presupun perioade lungi de timp în care trebuie să stați jos și să vă uitați la documente. De asemenea, se pot plictisi în cadrul ședințelor de grup, mai ales când acestea abordează subiecte abstracte. Plictiseala poate duce, de asemenea, la comportamente nepotrivite în context profesional, cum ar fi strigătul, fredonatul, și alăturarea la conversații irelevante.

Cu toate acestea, persoanele cu ADHD sunt, de obicei, capabile să se concentreze asupra activităților care sunt foarte captivante sau stimulante, având ceea ce se numește „hiper-concentrare”, deoarece ADHD se traduce din punct de vedere neurologic prin incapacitatea funcției executive de a își exercita rolul: stabilirea și restabilirea priorităților în timp real.

Mitul 8: „Persoanele cu ADHD nu pot avea un grad de inteligență ridicat”

Nu există un consens clar cu privire la faptul că ADHD este o dizabilitate de învățare. Unii experți cred că ADHD poate fi o afecțiune care coexistă cu dizabilitățile de învățare. În schimb, alții cred că cele două sunt condiții separate.

Cu toate acestea, se convine că ADHD poate îngreuna învățarea și succesul școlar sau profesional al persoanelor afectate. Multe persoane cu ADHD au dificultăți în ceea ce privește abilitățile de funcționare executivă, cum ar fi organizarea și gestionarea timpului, ceea ce poate reprezenta o provocare pentru a ține pasul cu temele școlare. În plus, acestea pot avea, de asemenea, impulsivitate și probleme de distragere a atenției, ceea ce îngreunează atenția în clasă, amintirea rapidă a cunoștințelor și asimilarea informațiilor noi. Deși persoanele afectate au, în general, dificultăți la școală din cauza simptomelor menționate anterior, nu există dovezi că persoanele cu ADHD sunt mai puțin inteligente.

Cele 8 tipuri de inteligență

Să ne amintim și faptul că inteligența este de mai multe tipuri decât cel asimilat cu înțelegerea la nivel popular, și anume inteligența cognitivă. Conform teoriei inteligenței multiple dezvoltată de Dr. Howard Gardner, există opt tipuri distincte de inteligență:

1. inteligența verbală
2. inteligența logico-matematică
3. inteligența spațială
4. inteligența muzicală
5. inteligența kinestezică
6. inteligența interpersonală
7. inteligența intrapersonală
8. inteligența naturistă/ambientală

Așadar, inteligența este cu mult mai diversă decât o poate măsura un test IQ.

Personalități marcante cu ADHD

În timp ce persoanele cu ADHD se luptă adesea cu elementele care stau la baza afecțiunii lor, ele pot fi foarte inteligente în alte domenii. De aceea, mulți specialiști recomandă abordări terapeutice orientate către punctele forte, axate pe conștientizarea și dezvoltarea acestora, mai degrabă decât pe lupta cu comportamentele specifice ADHD.

O confirmare suplimentară poate fi dată de cele 91 personalități colectate pe site-ul Getinflow, printre care se numără astronautul Scott Kelly și scriitoarea Mel Robbins. Totodată, conform unor analize comportamentale amănunțite bazate pe izvoare istorice scrise și înregistrări medicale, specialiștii și cercetătorii cred că personalități precum Wolfgang Amadeus Mozart avea manifestări tipice ADHD (Scmitt A et al., 2014).

Un studiu recent publicat în Psychological Medicine a analizat rezultatele școlare în rândul persoanelor cu ADHD. Studiul a vizat și analiza scorurilor IQ ale subiecților și a determinat că într-adevăr, pacienții cu ADHD tind să obțină scoruri mai mari la testele IQ. Conform rezultatelor obținute, ei sunt mai predispuși să observe asemănările și diferențele dintre concepte. De asemenea, ei fac corelații între multiple idei și concepte într-un timp relativ scurt, ceea ce reprezintă o trăsătură a persoanelor foarte inteligente.

Mitul 9: „ADHD-ul este cauza unei educații deficitare”

Setul exact de cauze pentru ADHD este necunoscut, dar ceea ce se știe este că educația deficitară de acasă nu este neapărat cauza. Diverși experți consideră că în ADHD sunt implicați factori genetici și de mediu. Deși educația deficitară a părinților poate contribui la unele simptome ale ADHD, nu este considerată a fi cauza principală a tulburării.

Într-adevăr, ADHD este o boală de familie, dar se consideră că cauzele sunt mai degrabă genetice decât legate de educație. Dacă unul dintre părinți suferă de ADHD, există 57% șanse ca și copilul lor să sufere de această boală. În cazul gemenilor, dacă un geamăn are ADHD, celălalt are 70%-80% șanse să o aibă și el (Barkley, 2015).

Cercetătorii au identificat factorii genetici și neurologici ca fiind cauzele principale ale ADHD, factorii sociali, cum ar fi educația parentală deficitară, având un rol minim. Studiind gemenii cu ADHD, cercetătorii au descoperit că diferențele individuale în ceea ce privește simptomele pot fi atribuite factorilor genetici, frații copiilor cu ADHD având șanse de 30% să aibă și ei tulburarea, iar mediul familial are un impact neglijabil (Barkley, 2015).

Mitul 10: „Consumul de zahăr poate cauza sau înrăutăți ADHD-ul”

Părinți tind să creadă că zahărul poate provoca hiperactivitate la copiii cu tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție. Cu toate acestea, conform ultimelor cercetări, această afirmație nu are un suport științific solid. În unele cazuri, părinții sau alte persoane care pot observa că o hiperactivitate a copilului după consumul unor alimente bogate în zahăr. Este important să observăm însă că aceasta este doar o corelație, nu o relație cauză-efect.

Ce spun studiile despre zahăr și ADHD?

Unii experți consideră că o dietă zaharată contribuie la hiperactivitate și impulsivitate, sugerând o legătură între zahăr și ADHD. Zahărul poate provoca creșteri ale glicemiei, ceea ce duce la schimbări de dispoziție și dificultăți de concentrare.

Un studiu recent a arătat că un consum ridicat de zahăr este asociat cu un risc mai mare de ADHD la băieți. Cu toate acestea, un alt studiu a arătat faptul că persistența unui consum ridicat de zahăr între 6 și 11 ani nu a fost asociată cu un risc mai mare de ADHD, ci mai degrabă sugerează o cauzalitate inversă: creșterea consumului de zahăr în rândul copiilor cu ADHD poate fi un rezultat al tulburării în sine.

Dr. Barkley menționează într-un seminar public faptul că glucoza în formă lichidă ajută persoanele cu ADHD pe durata unei sarcini care presupune efort executiv prelungit, precum un examen, întrucât acestea au în mod natural un deficit de glucoză în lobul frontal.

Ce diete sunt recomandate?

Consumul de alimente bogate în proteine este, de asemenea, benefic pentru cei care suferă de ADHD. Proteinele ajută organismul să producă neurotransmițători, care ajută celulele creierului să comunice. În plus, proteinele împiedică creșterea prea mare a glicemiei. Acest lucru poate duce la hiperactivitate și impulsivitate crescute. În plus, limitarea cantității de zahăr pe care o mănâncă un copil îl poate ajuta să gestioneze simptomele ADHD.

Un studiu efectuat în anul 2014 a determinat posibilitatea ca o dietă de eliminare arată rezultate promițătoare la o parte din copii, precum cei cu alergii. O altă revizuire din 2016 a determinat în mod concludent că nu se recomandă utilizarea unei diete fără gluten ca tratament standard pentru ADHD.

Pentru părinții care bănuiesc că dieta copilului lor poate contribui la simptomatologia specifică ADHD, Academia Americană de Pediatrie recomandă limitarea aportului de zahăr la mai puțin de 10% din caloriile zilnice sau la șase lingurițe pe zi pentru copiii cu vârsta cuprinsă între doi și 19 ani. Această restricție se bazează pe un eșantion de 28 de copii.

Mitul 11: „Diagnosticul de ADHD este pus prea des!”

Există o opinie comună conform căreia condiția ADHD este supradiagnosticată. Această concepție greșită poate face să pară că, dacă nu ești diagnosticat, nu te lupți cu adevărat cu ceea ce se numește ADHD. Cu toate acestea, realitatea este că mulți adulți care au ADHD se luptă să acceseze îngrijiri adecvate din cauza stigmatizării. Cu cât știm mai multe despre ADHD, cu atât mai ușor va fi pentru persoanele care se confruntă cu simptomatologia să caute ajutor și să găsească sprijinul de care au nevoie.

Potrivit Dr. Michael Mier, psiholog și lector la Universitatea Webster, „ADHD este cea mai frecvent diagnosticată tulburare de comportament în rândul copiilor.”. Dr. Mier a descris gradul general de conștientizare al populației referitor la ADHD ca fiind „foarte scăzut”, confirmând faptul că mulți oameni nu știu despre ADHD și despre modul în care le poate afecta viața.

Dr. Khaled Helmy, psihiatru consultant la Ciconia Recovery din Londra, a declarat: „Tratarea ADHD este dificilă, în principal, doar pentru că este dificil diagnosticul, în mare din cauza lipsei de conștientizare, ceea ce îi face pe oameni să fie sceptici.”. El a declarat, de asemenea, faptul că 75% dintre adulți rămân nediagnosticați și ajung la sfârșitul vieții lor fără să știe de ce pe tot parcursul vieții au avut probleme la școală, la locul de muncă, sau cu partenerul.

Cât de exact este diagnosticul ADHD?

Doar un psihiatru specialist calificat poate diagnostica în mod formal și obiectiv ADHD. Evaluarea premergătoare diagnosticului cuprinde atât un set extins de chestionare și interviuri în scop de anamneză, cât și numeroase evaluări cognitive care cuprind întregul palier de funcții executive și cognitive. Prin urmare, șansele ca oamenii să fie diagnosticați cu ADHD atunci când nu au de fapt această afecțiune sunt destul de mici, sau cel puțin cu siguranță mai mici decât în cazul altor afecțiuni. În rarele cazuri în care acest lucru se întâmplă, există diverse cauze, cum ar fi:

• faptul că anumite persoane caută o soluție sau o explicație rapidă pentru problemele lor.
• metodele de evaluare necorespunzătoare sau incomplete adoptate de către anumiți specialiști.
• formarea inadecvată sau incompletă a profesioniștilor din domeniul medical și a sănătății mintale în legătură cu metodologia de evaluare și a efectuării diagnosticului diferențiat.

Care sunt cauzele pentru creșterea rapidă a diagnosticelor ADHD?

Procentul de copii identificați cu ADHD a crescut cu aproximativ 5% în fiecare an, conform recensământelor National Survey of Children’s Health, efectuate anual în perioada 2003-2011. Datorită acestei creșteri accelerate, mulți s-au întrebat dacă nu cumva această afecțiune este supradiagnosticată.

Nu credem că această îngrijorare este fondată, întrucât raportul bazat pe Studiul național din 2014 privind diagnosticarea și tratamentul ADHD și al sindromului Tourette a constatat că profesioniștii din domeniul sănătății diagnostichează cu foarte mare atenție copiii. Potrivit unui studiu realizat de Visser et al. în 2015, din cei 2.976 de copii care au primit aceste diagnostice, 9 din 10 au fost date de către practicieni care foloseau ghidurile de bune practici.

Există mai multe motive care contribuie la creșterea numărului de diagnostice de ADHD, cum ar fi:

• profesioniștii din domeniul sănătății și părinții sunt mai conștienți de această afecțiune
• mai multe examinări de către pediatri și alți asistenți medicali primari
• scăderea stigmatului care înconjoară ADHD
• îmbunătățirea opțiunilor de tratament
• creșterea numărului de sesizări declanșate de factori de mediu, cum ar fi expunerea prenatală la toxine sau niveluri ridicate de plumb în sânge.

Așadar, putem observa faptul că motivele pentru creșterea numărului de cazuri diagnosticate de ADHD sunt legitime și nici decum nu ar trebui să trezească suspiciuni.

Mitul 12: „Nu are rost să mai fii diagnosticat ca adult. Ca să poți trata ADHD trebuie să fii diagnosticat de copil”

Persoanele cu ADHD se simt adesea rușinate de afecțiunea lor și cred că sunt lipsite de valoare. Această convingere este deosebit de devastatoare pentru adulți, care pot simți că afecțiunea lor nu îi face mai buni sau adecvați decât prietenii, partenerii sau colegii de muncă. De asemenea, ei se pot considera ca fiind subiectul unui „farsă al destinului”, ceea ce reprezintă o noțiune deosebit de dăunătoare.

În loc să privească condiția lor ca pe o farsă a destinului, credem că i-ar ajuta să o vadă în schimb ca pe o nevoie legitimă de ajutor și tratament. Mulți adulți se luptă fără un diagnostic, iar acest lucru îi poate reține în viață. Există chiar unele dezbateri în rândul profesioniștilor dacă mai are vreun rost să fie diagnosticat ca adult. Unii cred că diagnosticul poate fi util în înțelegerea și gestionarea afecțiunii. În schimb, alții cred că este prea târziu pentru a fi de folos.

Cu ce te ajută un diagnostic ADHD ca adult?

Noi credem că, în mod cert, este semnificativ benefic ca o persoană adultă să fie diagnosticată la vârsta adultă! Primirea unui diagnostic, indiferent de vârstă îi poate ajuta pe oameni să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși și creierul lor unic. De asemenea, îi poate alerta pe cei dragi și pe medicul lor cu privire la problemele care ar putea apărea în viitor sau chiar să descopere alte afecțiuni de sănătate adiacente.

În plus, numeroși adulți cu ADHD consideră că obținerea unui diagnostic îi ajută să se simtă ca și cum s-ar „încadra” undeva, deoarece nu mai sunt singuri în luptele lor și primesc în sfârșit diagnosticul și sprijinul de care au nevoie. Acesta din urmă este, în majoritatea statelor, specificat inclusiv în cadrul prevederilor legale, însă nu este tocmai garantat în absența unui diagnostic formal.

În cele din urmă, dacă se dorește sau nu diagnosticarea și tratamentul ADHD în calitate de adult ar trebui să reprezinte o decizie personală. Ceea ce este cert este că descurajarea de a lua parte în procesul de evaluare ADHD nu este un lucru benefică nimănui. Aceaste este, mai degrabă o abordare nocivă care nu face decât să perpetueze lipsa de conștientizare asupra acestei condiții.

Mitul 13: „Vitaminele și alte suplimente nutritive pot trata ADHD”

Vitaminele s-au dovedit a fi ineficiente în tratarea tulburării și pot, de fapt, să exacerbeze unele dintre simptomele acesteia dacă sunt luate împreună cu alte medicamente care tratează ADHD.

De exemplu, medicamentele stimulante îmbunătățesc vigilența, ceea ce le face eficiente pentru copiii care au nevoie de ajutor pentru a se concentra și a fi atenți.

Vitaminele precum metilcobalamina (vitamina B12) sau acidul folic luate de unele singure nu au acest efect, deoarece nu afectează nivelurile de dopamină sau serotonină din creier suficient de mult încât efectele pozitive să fie considerate terapeutice. Acestea nu declanșează îmbunătățiri în comportament despre care se poate afirma că sunt semnificative din punct de vedere clinic.

Mitul 14: „Medicația pentru ADHD este periculoasă!”

Este adevărat că, la fel ca în cazul oricărui medicament, există întotdeauna un potențial de abuz și dependență. Cu toate acestea, riscurile ca stimulentele prescrise pentru ADHD să provoace dependență sunt mici în comparație cu alte medicamente. Acest lucru se aplică mai ales în cazul ultimei generații: formulele cu eliberare prelungită, cum ar fi Lisdexamfetamina sau Metilfenidatul cu eliberare prelungită. Ele prezintă un risc mult mai mic de abuz decât versiunile cu eliberare instantă.

De fapt, dopaminergicele cu eliberare prelungită reprezintă, pentru mulți pacienți, singura cale de a ieși din dependență. Acest potențial se aplică chiar și atunci când vorbim de droguri de mare risc, precum cocaina. Atât metilfenidatul (Moeller et al., 2014), cât și lisdexamfetamina (Mariani, J et al, 2021).

Stimulantele sunt în general considerate cursuri de tratament sigure și eficiente pentru ADHD și sunt utilizate de zeci de ani. Conform unui studiu demarat de Lakhan, S. E., & Kirchgessner, A.în 2012, tratamentul medicamentos al ADHD are o rată de succes de peste 80%.

Dr Barkley a afirmat într-un seminar public:

În cazul ADHD la copii și adulți, înainte protocoalele specificau să încercăm tot ce există pe fața pământului și abia apoi să trecem la medicație. Ghiciți ce? În 80% din cazuri am eșuat. De aceea protocoalele au fost schimbate și acum medicația este prima linie de tratament, întrucât indivizii nu sunt susceptibili la intervențiile psiho-sociale decât în prezența medicației, și acest lucru se aplică fie că vorbim de ADHD la adult sau de ADHD la copil.

Conform studiilor, la nivel neurologic la pacienții cu ADHD, amfetaminele farmaceutice în doze terapeutice par să îmbunătățească dezvoltarea creierului și creșterea normală a materiei cenușii. Rezultatele neuro-imagisticii prin rezonanță magnetică (RMN) sugerează că tratamentul pe termen lung cu amfetamină diminuează anomaliile în structura și funcția creierului găsite la subiecții cu ADHD și îmbunătățește funcția în mai multe părți ale creierului, cum ar fi nucleul caudat drept al ganglionilor bazali (Hart et al., 2013; Spencer et al., 2013; Frodl et al, 2012). Frodl T menționează:

Regiunile ganglionilor bazali, cum ar fi globus pallidus drept, putamenul drept și nucleul caudatus sunt afectate structural la copiii cu ADHD. Aceste modificări și alterări în regiunile limbice precum ACC și amigdala sunt mai pronunțate la populațiile netratate și par să se diminueze în timp, de la copil la vârsta adultă. Tratamentul pare să aibă efecte pozitive asupra structurii creierului.

Referință: Frodl et al, 2012

Sunt medicamententele pentru ADHD periculoase pentru inimă?

Constantin-Cristian Topriceanu, cercetătorla Institutul pentru Boli Cardiovasculare din cadrul University College London, împreună cu alți 3 cercetători, a realizat o revizuire amănunțită a literaturii științifice privind riscurile cardio-vasculare la care sunt supuși utilizatorii de medicație pentru ADHD, atât cea stimulentă, cât și cea non-stimulentă (Topriceanu et al., 2022).

Într-un interviu acordat pentru AboutADHD, el a declarat următoarele:

Deși stimulentele pot favoriza un ritm cardiac neregulat, cunoscut și sub numele de aritmie, nu există dovezi convingătoare care să facă legătura între medicamentele ADHD și atacurile de cord, accidentele vasculare cerebrale și stopurile cardiace în rândul populației generale. În plus, cele mai multe afecțiuni cardiovasculare, cum ar fi majoritatea problemelor valvulare și majoritatea tulburărilor cardiace congenitale, nu sunt contraindicații pentru tratamentul ADHD.

Cu toate acestea, există anumite afecțiuni (de exemplu, cele cu risc de aritmii) în care utilizarea stimulentelor rămâne controversată și nu există suficiente date pentru a încuraja sau descuraja utilizarea acestora. Cu toate acestea, pentru majoritatea pacienților, non-stimulantele, precum atomoxetina, guanfacina sau clonidina sunt o opțiune perfect valabilă, deoarece nu au fost asociate cu aritmii sau creșteri de puls periculoase.

În concluzie, medicamentele pentru ADHD îmbunătățesc semnificativ performanțele sociale, academice și profesionale. Mulți indivizi cu afecțiuni cardiovasculare continuă să fie privați de medicamente ADHD din cauza unor abordări prea prudente, nesusținute de dovezi. Revizuirea noastră arată că atât medicamentele stimulante, cât și cele nestimulante pentru ADHD au, în general, profiluri bune de siguranță cardiovasculară. Cu toate acestea, având în vedere mecanismele lor de acțiune, acestea trebuie utilizate cu prudență la copiii și adulții cu inimă proaritmică sau insuficiență cardiacă.

Concluzii - ce ar trebui să știi despre ADHD?

Vom încerca să sumarizăm punctele esențiale cu care considerăm că ar trebui să rămână cititorii acestui articol. Așadar, ce ar trebui sa stii despre ADHD?

1. ADHD-ul poate afecta toate persoanele, indiferent de sex, orientare sexuală, vârstă, sau orice altă caracteristică.
2. ADHD-ul este o condiție tratabilă. Se consideră chiar că este cea mai tratabilă condiție dintre toate afecțiunile de natură neuro-psihiatrică.
3. Societatea se confruntă, la nivel global, cu o gravă lipsă de conștientizare în ceea ce privește ADHD-ul. Oamenii care prezintă simptome trebuie să înțeleagă importanța unei evaluări de specialitate vremelnică.
4. Există multe aspecte referitoare la ADHD înțelese greșit. Acestea circulă atât în rândurile publicului, cât și în rândurile personalului de specialitate.
5. Majoritatea copiilor cu ADHD prezintă o multitudine de dificultăți, atât în mediul școlar, cât și în cel familial.
6. Mulți adulți cu ADHD prezinta de asemenea probleme cu familiile, partenerii, sau angajatorii. Majoritatea adulților cu ADHD, respectiv 75% diagnosticarea ADHD rămâne absentă pe parcursul întregii vieți.
7. Diagnosticul timpuriu extinde gama de opțiuni de tratament disponbile și previne agravarea condiției și apariția de complicații odată cu timpul.
8. Tratamentul medicamentos disponibil arată, conform cercetărilor longitudinale, un profil farmacologic sigur și sustenabil pe termen lung. Acest lucru se aplică dacă acesta este administrat în conformitate cu schemele de tratament stabilite de un specialist.

Ce este de făcut?

Spre binele larg al societății, ar trebui să facem tot ce putem pentru a crește gradul de conștientizare asupra ADHD-ului. Este important să reținem că ne confruntăm cu o afecțiune reală. Ea poate face dificilă desfășurarea vieții cotidiene, nu doar a sarcinilor complexe. Vă îndemnăm să transmitem următorul mesaj la cât mai multe persoane din rândurile profesioniștilor medicali și ale publicului:

ADHD-ul este real, poate afecta pe oricine, indiferent de sex, vârstă, sau orice altă caracteristică, și este una dintre cele mai studiate și mai tratabile afecțiuni psihiatrice.

Bibliografie

Barkley, R. A., & Peters, H. (2012). The Earliest Reference to ADHD in the Medical Literature? Melchior Adam Weikard’s Description in 1775 of “Attention Deficit” (Mangel der Aufmerksamkeit, Attentio Volubilis). Journal of Attention Disorders, 16(8), 623–630. https://doi.org/10.1177/1087054711432309

Barkley, Russell A. (2015). Etiologies of ADHD. In R. A. Barkley (Ed.), ADHD: A Handbook for Diagnosis and Treatment, 4th ed. (pp. 356–390). New York, NY: Guilford Press. https://psycnet.apa.org/record/2014-57877-001

Biederman, Joseph et al. (2012). Adult Outcome of ADHD: A Controlled 16-Year Follow-Up Study. Journal of Clinical Psychiatry 73(7):941–950. https://doi.org/10.4088/JCP.11m07529

Crichton, A. (1798). An inquiry into the nature and origin of mental derangement: on attention and its diseases. Journal of attention disorders, 12(3), 200-204.

Ellis, Brandi & Joel Nigg (February 2009). Parenting Practices and ADHD: New Findings Suggest Partial Specificity of Effects. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry 48(2):146–154. https://doi.org/10.1097/CHI.0b013e31819176d0

Frodl T, Skokauskas N (February 2012). "Meta-analysis of structural MRI studies in children and adults with attention deficit hyperactivity disorder indicates treatment effects". Acta Psychiatrica Scandinavica. 125 (2): 114–126. doi:10.1111/j.1600-0447.2011.01786.x. PMID 22118249. S2CID 25954331. Basal ganglia regions like the right globus pallidus, the right putamen, and the nucleus caudatus are structurally affected in children with ADHD. These changes and alterations in limbic regions like ACC and amygdala are more pronounced in non-treated populations and seem to diminish over time from child to adulthood. Treatment seems to have positive effects on brain structure.

Hart H, Radua J, Nakao T, Mataix-Cols D, Rubia K (February 2013). "Meta-analysis of functional magnetic resonance imaging studies of inhibition and attention in attention-deficit/hyperactivity disorder: exploring task-specific, stimulant medication, and age effects". JAMA Psychiatry. 70 (2): 185–198. doi:10.1001/jamapsychiatry.2013.277. PMID 23247506.

Ginsberg, Y., Hirvikoski, T. & Lindefors, N. Attention Deficit Hyperactivity Disorder (ADHD) among longer-term prison inmates is a prevalent, persistent and disabling disorder. BMC Psychiatry 10, 112 (2010). https://doi.org/10.1186/1471-244X-10-112

Hinshaw, Stephen P. et al. (2012). Prospective Follow-Up of Girls With ADHD Into Early Adulthood: Continuing Impairment Includes Elevated Risk for Suicide Attempts and Self-Injury. Journal of Consulting and Clinical Psychology 80(6):1041–1051.

La Malfa G, Lassi S, Berteli M, et al (2008) Detecting attention deficit hyperactivity disorder (ADHD) in adults with intellectual disability: the use of Conner’s Adult ADHD rating scales (CARS). Research in Developmental Disabilities, 29: 158-64. https://doi.org/10.1016/j.ridd.2007.02.002

Lakhan, S. E., & Kirchgessner, A. (2012). Prescription stimulants in individuals with and without attention deficit hyperactivity disorder: misuse, cognitive impact, and adverse effects. Brain and behavior, 2(5), 661–677. https://doi.org/10.1002/brb3.78

Mariani, J. J., Choi, C. J., Pavlicova, M., Mahony, A. L., Brooks, D. J., Grabowski, J., & Levin, F. R. (2021). Open‐label pilot study of lisdexamfetamine for cocaine use disorder. The American journal of drug and alcohol abuse, 47(3), 402-409. https://doi.org/10.1080/00952990.2021.1885677

Martinez-Badía J, Martinez-Raga J. Who says this is a modern disorder? The early history of attention deficit hyperactivity disorder. World J Psychiatry. 2015 Dec 22;5(4):379-86. https://doi.org/10.5498/wjp.v5.i4.379. PMID: 26740929; PMCID: PMC4694551.

Matthews, Marguerite et al. (2013). ADHD. Current Topics in Behavioural Neurosciences 16:235–266.

Merikangas, Kathleen et al. (2013). Medication Use in US Youth With Mental Disorders. JAMA Paediatrics 167(2):141–148, https://doi.org/10.1001/jamapediatrics.2013.431

Owens, Elizabeth et al. (2015). Developmental Progression and Gender Differences among Individuals with ADHD. In R. A. Barkley (Ed.), ADHD: A Handbook for Diagnosis and Treatment, 4th ed. (pp. 223–255). New York, NY: Guilford Press. https://psycnet.apa.org/record/2014-57877-009

Palmer, E. D., and Finger, S. 2001. An early description of ADHD (Inattention Subtype): Dr. Alexander Crichton and the „Mental Restlessness” (1798). Child Psychology and Psychiatry Reviews, 6, 66-73. https://doi.org/10.1111/1475-3588.00324

Pastor, Patricia N. et al. (2015). Association between diagnosed ADHD and selected characteristics among children aged 4–17 years: United States, 2011–2013. NCHS Data Brief, no 201. Hyattsville, MD: National Center for Health Statistics.

Polanczyk, G. V., Casella, E. B., Miguel, E. C., & Reed, U. C. (2012). Attention deficit disorder/hyperactivity: a scientific overview. Clinics, 67, 1125-1126. https://doi.org/10.6061/clinics/2012(10)01

Roberts, Walter et al. (2015). Primary Symptoms, Diagnostic Criteria, Subtyping, and Prevalence of ADHD. In R. A. Barkley (Ed.), ADHD: A Handbook for Diagnosis and Treatment, 4th ed. (pp. 51–80). New York, NY: Guilford Press. https://psycnet.apa.org/record/2014-57877-002

Russell, Abigail E. et al. (2015). Socioeconomic Associations with ADHD: Findings from a Mediation Analysis. PLoS One 10(6):e0128248. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0128248

Moeller, S. J., Honorio, J., Tomasi, D., Parvaz, M. A., Woicik, P. A., Volkow, N. D., & Goldstein, R. Z. (2014). Methylphenidate enhances executive function and optimizes prefrontal function in both health and cocaine addiction. Cerebral cortex, 24(3), 643-653. https://doi.org/10.1093/cercor/bhs345

Schmitt, A., Falkai, P. Historical aspects of Mozart’s mental health and diagnostic insights of ADHD and personality disorders. Eur Arch Psychiatry Clin Neurosci 264, 363–365 (2014). https://doi.org/10.1007/s00406-014-0507-7

Spencer TJ, Brown A, Seidman LJ, Valera EM, Makris N, Lomedico A, Faraone SV, Biederman J (September 2013). "Effect of psychostimulants on brain structure and function in ADHD: a qualitative literature review of magnetic resonance imaging-based neuroimaging studies". The Journal of Clinical Psychiatry. 74 (9): 902–917. doi:10.4088/JCP.12r08287. PMC 3801446. PMID 24107764.

Valsecchi, P., Nibbio, G., Rosa, J., Tamussi, E., Turrina, C., Sacchetti, E., & Vita, A. (2021). Adult ADHD: Prevalence and Clinical Correlates in a Sample of Italian Psychiatric Outpatients. Journal of Attention Disorders, 25(4), 530–539. https://doi.org/10.1177/1087054718819824

Visser, Susanna N. et al. (September 3, 2015). Diagnostic experiences of children with ADHD. National Health Statistics Reports; no 81. Hyattsville, MD: National Centre for Health Statistics.

De asemenea, puteți da un share la acest articol! Există șanse ca măcar o persoană în plus să afle, și apoi vestea să se propage viral. Cu suficienți vectori virali de informație științifică, putem învinge virusurile miturilor!