Cuvânt înainte

Câteodată, sacrificiul unui singur soldat poate salva soarta unei bătălii, precum s-a întâmplat cu Philippides în anul 490 î. Hr., la finalul încleștării dintre greci și persani.

La fel de bine, o greșeală precum geamul unui laborator uitat deschis o noapte întreagă, poate duce la descoperirea primului antibiotic, penicilina, precum i s-a întâmplat lui Fleming.

Sau, pur și simplu, dispariția prematură a unei persoane relevantă pentru o întreagă societate, poate atrage atenția asupra unor probleme îngropate în psihicul colectiv și despre care o societate mai conservatoare se ferește să vorbească: afecțiunile psihice sau neuropsihiatrice.

Dispariția Iuliei Marin și frământarea media ce s-a născut în urma ei, face ca substratul tulburărilor de ordin psihic să reintre pe făgașul normal al preocupării comunității științifice și a autorităților ce ar trebui să le păstorească.

Acest cuvânt înainte temporalizează și explică, dacă mai era nevoie, momentul și motivul apariției lucrării lui Andrei Hodorog, unul dintre românii ce au reușit să înțeleagă, să gestioneze și să studieze afecțiuni din etajul superior al conștiinței, beneficiind în acest sens și de experiența proprie.

În concluzie, iată o lucrare ce merită citită pentru importanța ipotezei pe care o tratează.

Dr. Bogdan Ivănescu, fondator Doctor MiT

[ez-toc]

Introducere

Iulia Marin a fost una dintre cele mai talentate jurnaliste din România, conform trusturilor majore de presă românești la care a lucrat (Adevărul, PressOne, Recorder, Gândul, Libertatea). Acestea citează în unanimitate faptul că a fost “o scriitoare extrem de talentată, este considerată una dintre cele mai valoroase jurnaliste ale generației sale.”.

Din nefericire, marți, 18 aprilie 2023, Iulia a fost găsită decedată în locuința sa din București. Medicii din cadrul Institutului de Medicină Legală (IML) încă investighează cauza morții ei, însă conform informațiilor furnizate până la momentul de față  ipoteza unui suicid nu a fost exclusă, urmând ca aceasta să se confirme ori infirme în urma raportului toxicologic.

Motivații pentru cercetare

Probabil vă întrebați: de ce ne interesează acest subiect? În primul rând, aș dori să menționez faptul că acest subiect mă interesa de dinainte de a afla (post-mortem, din păcate) despre interesul Iuliei referitor la ADHD (mai multe despre aceasta imediat). Motivul este acela că, pe undeva, ceva nu mi-a sunat în regulă.

Deși era considerată una dintre cele mai bune jurnaliste din România, conform articolului de doliu din Libertatea, Iulia manifesta sindromul impostorului (specific, de altfel, ca manifestare din spectrul ADHD-ului, dar și din spectrul altor afecțiuni). 

De asemenea, m-a impresionat luciditate, gradul de detaliere și tenacitatea ieșită din comun în relatarea faptelor și întâmplărilor din cadrul reportajelor Iuliei. În ciuda acestei lucidități, tabloul clinic descris de diagnostic și tratament al  Iuliei, a inclus, notiuni precum: halucinații și delir.

Riscuri ale omisiunii de a considera comorbiditatea ADHD

Medicamentele antipsihotice sunt prescrise de obicei pentru a trata simptomele schizofreniei, ale tulburării bipolare și ale altor tulburări psihotice. Deși aceste medicamente pot fi eficiente în tratarea acestor afecțiuni, ele nu sunt recomandate pentru  tratarea ADHD-ului. 

De fapt, medicamentele antipsihotice pot avea efecte secundare semnificative, în special la doze mai mari sau atunci când sunt utilizate pe termen lung. Unele dintre potențialele  efecte secundare ale medicamentelor antipsihotice sunt: creșterea în greutate, diabetul, tulburări motorii, probleme cardiovasculare și tulburări cognitive.

Prin urmare, dacă o persoană cu ADHD este tratată în mod necorespunzător cu medicamente antipsihotice, aceasta poate experimenta o serie de  efecte secundare, precum probleme cardiovasculare, care îi pot afecta starea de sănătate generală. Risc crescut de accident vascular cerebral:  conform unor  studii de specialitate utilizarea medicamentelor antipsihotice poate crește riscul de accident vascular cerebral, în special la adulții mai în vârstă.

1. Ritm cardiac anormal: Medicamentele antipsihotice pot perturba activitatea electrică normală a inimii, generând ritm cardiac anormal, sau aritmii.
2. Risc crescut de atac de cord: utilizarea medicamentelor antipsihotice poate crește riscul de atac de cord, în special la persoanele cu factori de risc cardiovascular pre-existenți.
3. Tensiune arterială crescută: Medicamentele antipsihotice pot crește tensiunea arterială,  fapt ce poate  crește în timp risculul de a avea probleme cardiovasculare.
4. Modificări ale nivelului de lipide: Medicamentele antipsihotice pot modifica nivelul lipidelor din sânge, crescând riscul de ateroscleroză și alte probleme cardiovasculare.

În timp ce moartea subită este un eveniment rar,nu trebuie pierdut din vedere faptul că administrarea unui medicament necorespunzător, urmat de  efectele secundare ale administrării medicamentului pot duce la consecințe fatale.

Beneficii ale considerării comorbidității ADHD

Probabil vă întrebați: Și dacă Iulia avea (și) ADHD, cu ce ar fi schimbat lucrurile?

Din păcate, este adevărat că nu putem întoarce timpul însă sunt de părere că fiecare dintre noi avem o datorie morală de a ne informa și a face tot ce ne stă în putință să reducem riscul unor evenimente similare.

Revenind, dacă Iulia  avea ADHD  cel mai probabil, schema ei de tratament ar fi fost adaptată pentru a trata și această afecțiune, iar adaptările ar fi dictat, printre altele:

Posibilitatea introducerii unei alte clase de medicamentație

Luând în considerare prezența unei comorbidități, este posibil ca o schemă de tratament aleasă cu minuțiozitate și administrată în mod corespunzător, să fi redus riscul efectelor secundare, contribuind la  îmbunătățit calitatea vieții Iuliei.

O clasă suplimentară de medicamentație ar fi putut înlocui sau complementa medicația cu care a fost tratată iulia (medicația antipsihotică, antidepresivă și stabilizatoarele afective). 

Medicația stimulentă pentru ADHD este, conform recenziei literaturii științifice pe care am efectuat-o, singurul tip de medicație care nu exacerbează riscul de suicid,prin faptul că medicația stimulentă îmbunătățește dispoziția în tandem cu nivelul energetic. În acest mod, este evitată fereastra de oportunitate asociată riscului unui gest necugetat, specifică tratamentului cu medicamente antidepresive.

Posibilitatea explorării altor tipuri de terapii non-medicamentoase

Terapia cognitiv-comportamentală (CBT), Analiza Tranzacțională (AT) și/sau Terapia de Desensibilizare și Reprocesare prin Mișcări Oculare (Eye Movement Desensitisation and Reprocessing - EMDR) se recomandă, de obicei, în cazul pacienților cu ADHD. O viziune holistică și integrată asupra procesului psihoterapeutic, luând în calcul o comorbiditate de ordin executiv, ar fi putut da o șansă Iuliei unei abordări care să funcționeze.

Toate aceste adaptări, considerate cumulativ, ar fi avut, în speranța noastră, șansa să fi condus la un rezultat diferit de cel al tragediei petrecute, sau cel puțin să fi redus șansele ca aceasta sa se producă.

Interesul Iuliei pentru ADHD

Am menționat mai devreme despre faptul că Iulia era interesată de problematica ADHD-ului. De unde cunoaștem acest detaliu? Cu doar două săptămâni înainte de producerea tragediei, Iulia îmi urmărea cu interes interviul despre ADHD oferit lui Doctor MiT.

Totodată, la scurt timp după, ea s-a alăturat grupului de Facebook creat de mine pentru a oferi suport persoanelor care au ADHD sau care bănuiesc ca ar putea avea ADHD.

Diagnostice contradictorii

Cea de-a treia pagină din ultimul ei interviu ilustrează (în mod tragic) un tablou clinic foarte similar cu cel al afecțiunii ADHD, chiar și în prezența acelui episod psihotic. Vom vedea în secțiunile următoare faptul că acel episod nu exclude posibilitatea prezenței ADHD-ului și nici nu garantează prezența unei tulburări de personalitate (precum tulburarea schizoafectivă, schizofrenia sau tulburarea bipolară).

De asemenea, acel episod psihotic putea fi confundat cu orice, de la un episod de anxietate puternic sau atac de panică, până la o depresie psihotică (o afecțiune fenotip, subtip al depresiei majore, care poate co-exista cu ADHD sau poate fi chiar o cauza directă a acestuia).

Iulia a primit 4 diagnostice diferite, de la 4 medici diferiți (citez direct de pe pagina ei):

1. Diagnostic 1: tulburare bipolară
2. Diagnostic 2: tulburare schizoafectivă de tip bipolar cu simptome de schizofrenie pronunțate.
3. Diagnostic 3: tulburare schizoafectivă de tip depresiv.
4. Diagnostic 4: depresie psihotică.

Așadar, propun să explorăm ce spune literatura științifică despre posibilitatea ca acestea să fie confundate cu ADHD-ul sau să existe împreună cu acesta, și totodată care sunt implicațiile.

Metodologie de cercetare

Am realizat o analiză cuprinzătoare a literaturii de specialitate pentru a investiga diagnosticarea eronată a ADHD ca tulburare schizoafectivă, tulburare bipolară sau omiterea ADHD-ului ca și comorbiditate.

Am utilizat o serie de baze de date (PubMed, PsycINFO și Web of Science), pentru identificarea și selectarea  articolelor relevante.Pentru identificarea articolelor am efectuat căutări folosind o combinație de cuvinte-cheie și termeni de subiect, precum echivalentele în limba engleză pentru "ADHD", "tulburare schizoafectivă", “tulburare bipolară” "diagnostic eronat", "comorbiditate", "criterii de diagnosticare", “omisiunea comorbidității” și "instrumente de evaluare".Căutarea a fost limitată la articolele peer-reviewed publicate între 2010 și 2022, pentru a asigura includerea celei mai recente și relevante literaturi pe această temă.

Criterii de incluziune și număr total de articole revizuite

Criteriile de selecție (incluziune) folosite au fost următoarele:

1. articolul a investigat diagnosticarea eronată a ADHD-ului ca tulburare schizoafectivă sau tulburare bipolară, sau omiterea acestuia ca o comorbiditate
2. articolul a vizat simptomele suprapuse și provocările de diagnosticare
3. articolul a fost publicat într-un jurnal peer-reviewed

Criteriile de excludere au inclus articole care nu au fost publicate în limba engleză.

O căutare inițială a generat un număr de  1.327 de articole. După examinarea titlurilor și rezumatelor numărul inițial a fost redus la 128 de articole considerate relevante. În urma unei revizuiri a textului integral din fiecare articol un număr de, 35 de articole au îndeplinit criteriile de includere. 

Setul final de articole a fost analizat în detaliu în vederea identificării de date privind factorii care contribuie la diagnosticarea greșită, prevalența diagnosticării greșite și strategiile de îmbunătățire a acurateței diagnosticului. În baza datelor identificate s-a efectuat o analiză tematică pentru a obține o imagine de ansamblu  a temelor și trendurile  din literatura de specialitate.

ADHD-ul vs. tulburarea schizoafectivă în literatura medicală

Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și tulburarea schizoafectivă sunt afecțiuni psihice cu criterii de diagnostic distincte. Cu toate acestea, suprapunerea simptomelor și a prezentărilor clinice pot contribui la emiterea unui   diagnostic eronat.

ADHD-ul și tulburarea schizoafectivă - simptome comune

Literatura de specialitate semnaleazăfaptul că atât ADHD-ul, cât și tulburarea schizoafectivă au unele simptome comune, fapt care poate contribui la stabilirea unui diagnostic eronat.

Simptome comune cu ADHD-ul - Gândirea dezorganizată

Persoanele cu ADHD prezintă dificultăți cu privire la structurarea propriilor gânduri, ceea ce se poate manifesta prin dificultăți de planificare, rezolvare problemelor sau  urmărirea unui set de instrucțiuni (Barkley, 2015). 

În mod similar, tulburarea schizoafectivă se caracterizează prin gândire dezorganizată, ceea ce face dificilă diferențierea între cele două tulburări doar pe baza acestui simptom (American Psychiatric Association, 2013).

Simptome comune cu ADHD-ul - Impulsivitatea

Prezența comportamentului de tip impulsiv este o componentă de referință în identificarea ADHD-ului. Aceasta se manifestă prin luarea de decizii pripite, incapacitatea de a amâna gratificarea și comportamente de asumare a riscurilor (Barkley, 2015). Tulburarea schizoafectivă poate prezenta, de asemenea, impulsivitate, în special în timpul episoadelor maniacale sau mixte, ceea ce complică procesul de diagnosticare (American Psychiatric Association, 2013).

Simptome comune cu ADHD-ul - Incapacitatea de reglare emoțională

Incapacitatea de reglare emoțională, caracterizată prin schimbări rapide ale dispoziției și dificultăți în gestionarea emoțiilor, este comună atât în ADHD, cât și în tulburarea schizoafectivă (Barkley, 2015; Stahl, 2018). În timp ce dysregularea emoțională în ADHD este adesea mai puțin severă decât tulburările de dispoziție în tulburarea schizoafectivă, similaritatea acestor simptome poate face dificilă diferențierea între cele două afecțiuni.

ADHD-ul în comorbiditate cu tulburarea schizoafectivă sau alte afecțiuni cu manifestări psihotice

Există rate ridicate de comorbiditate între ADHD și alte tulburări de sănătate mintală, inclusiv tulburări de dispoziție și tulburări de anxietate (Kessler et al., 2006; Nierenberg et al., 2010). Această comorbiditate crește gradul de dificultate în vederea stabilirii unei distincții clare între ADHD și tulburarea schizoafectivă (Stahl, 2018). Literatura de specialitate indică  faptul că comorbiditatea ar putea contribui la confuzia diagnosticului, în special atunci când simptomele ambelor tulburări sunt prezente concomitent.

Confuzul schizofreniei și a tulburării schizoafective cu ADHD-ul

De Almeida et al. (2019) a investigat frecvența ADHD comorbid într-un eșantion de persoane cu tulburare schizoafectivă. În baza cercetării s-a constatat că că 23,1% dintre indivizii cu tulburare schizoafectivă au avut, de asemenea, ADHD, confirmând practic faptul că poate apărea comorbiditatea între aceste afecțiuni.

Upthegrove et al. (2015) a realizat o revizuire sistematică și o meta-analiză, investigând prevalența ADHD la persoanele cu psihoză la primul episod. Studiul a constatat că 16,9% dintre persoanele cu psihoză la primul episod au avut, de asemenea, ADHD, sugerând că poate apărea comorbiditatea între aceste afecțiuni.

Mota-Castillo et al. (2016) a investigat prevalența ADHD la un eșantion de persoane cu tulburare schizoafectivă. Studiul a constatat că 17,5% dintre indivizii cu tulburare schizoafectivă îndeplineau, de asemenea, criteriile clinice pentru diagnosticul de ADHD.

Azeem et al. (2018) a investigat prevalența ADHD la persoanele cu primul episod de psihoză. Studiul a constatat că 16,1% dintre persoanele cu psihoză la primul episod aveau și ADHD, sugerând că poate apărea comorbiditatea între aceste afecțiuni.

Cunill et al. (2015): Această revizuire sistematică și meta-analiză a examinat prevalența ADHD la persoanele cu schizofrenie sau tulburare schizoafectivă. Studiul a constatat că comorbiditatea dintre ADHD și schizofrenie sau tulburare schizoafectivă a fost relativ frecventă, cu o estimare de prevalență combinată de 14,1%.

Faraone et al. (2006) a investigat prevalența ADHD la persoanele cu tulburări psihotice (inclusiv tulburarea schizoafectivă). Studiul a constatat că 12% dintre persoanele cu tulburări psihotice aveau și ADHD, sugerând că poate apărea comorbiditatea între aceste afecțiuni.

Simptome psihotice care pot apărea în ADHD

Deși mai puțin frecvente, persoanele cu ADHD pot prezenta simptome psihotice tranzitorii sau induse de stres, cum ar fi halucinații sau iluzii (Cortese et al., 2017; Valmaggia et al., 2020; Schiffer & Pope, 2009). Aceste simptome sunt mai frecvent asociate cu tulburarea schizoafectivă, ceea ce face dificilă distincția între cele două tulburări atunci când sunt prezente astfel de simptome (American Psychiatric Association, 2013).

Un studiu a constatat că 3,1% dintre copiii cu ADHD au experimentat halucinații sau iluzii tranzitorii, adesea ca răspuns la stres sau la privarea de somn (Larson et al., 2011). 

Un alt studiu a raportat că 8,8% dintre adulții cu ADHD au prezentat simptome psihotice, majoritatea fiind tranzitorii și legate de stres (Valmaggia et al., 2020). Schiffer și Pope (2009) au constatat, de asemenea, că indivizii cu ADHD cu simptome psihotice aveau o susceptibilitate ridicată către comorbiditatea altor tulburări psihiatrice, ceea ce face ca procesul de diagnosticare să fie și mai complex.

Diferențierea între tulburările frecvent asociate simptome psihotice

Niendam et al. (2014) subliniază importanța diferențierii între:

• tulburările psihotice primare,  precum tulburarea schizoafectivă și 
• tulburările cu caracteristici psihotice secundare, ADHD.

Autorii sugerează că o evaluare clinică amănunțită, incluzând o istorie detaliată a debutului simptomelor, a evoluției și a răspunsului la tratament, pot clarifica tabloul de diagnostic.

Un studiu publicat în Journal of Attention Disorders a examinat prevalența simptomelor psihotice la copiii și adolescenții cu ADHD. Autorii au constatat că o proporție mică, dar semnificativă de copii cu ADHD au prezentat, de asemenea, simptome psihotice, în special în cazul celor cu tulburare de conduită comorbidă sau tulburare de provocare opozițională.

Rapoarte de caz individuale

Un raport de caz publicat în Journal of Child and Adolescent Psychopharmacology a descris un băiat de 15 ani cu antecedente de ADHD care a prezentat simptome de psihoză, inclusiv halucinații auditive și iluzii. Autorii sugerează că prezența ADHD ar fi putut crește riscul apariției simptomelor psihotice la acest individ, posibil din cauza unor perturbări în procesarea cognitivă sau emoțională.

Un alt raport de caz publicat în Journal of Child Neurology a descris un băiat de 9 ani cu ADHD care a prezentat simptome de psihoză, inclusiv halucinații vizuale și iluzii. Autorii sugerează că prezența ADHD ar fi putut contribui la dezvoltarea simptomelor psihotice la acest individ, posibil din cauza unor perturbări ale funcționării executive sau ale reglării emoționale.

Prevalența ADHD-ului diagnosticat eronat ca afecțiune schizoafectivă

Prevalența exactă a ADHD-ului diagnosticat greșit ca tulburare schizoafectivă nu poate fi stabilită cu exactitate, deoarece studiile pe acest subiect sunt puține. Cu toate acestea, există studii care au raportat că o proporție semnificativă de indivizi diagnosticați inițial cu tulburare schizoafectivă au fost descoperiți ulterior ca având în schimb ADHD (Cortese et al., 2017; Thomas et al., 2017). Aceste constatări semnalează necesitatea unor cercetări suplimentare în vederea adresării ambiguității prezente în procesul de  de diagnosticare.

Kohn et al. (2005) a investigat prevalența ADHD la persoanele cu schizofrenie sau tulburare schizoafectivă. Studiul a constatat că 23,9% dintre persoanele cu schizofrenie sau tulburare schizoafectivă aveau, de asemenea, ADHD, sugerând că poate apărea comorbiditatea între aceste afecțiuni.

Sahin et al. (2015): Acest studiu a investigat rata de diagnosticare eronată a ADHD ca fiind tulburare bipolară sau tulburare psihotică (inclusiv tulburare schizoafectivă) într-un eșantion de pacienți adulți din ambulatoriul de psihiatrie. Studiul a constatat că 18,7% dintre pacienții diagnosticați cu tulburare bipolară sau tulburare psihotică au fost ulterior diagnosticați cu ADHD, ceea ce sugerează că poate apărea diagnosticarea greșită a ADHD ca tulburare bipolară sau tulburare schizoafectivă.

Schürhoff et al. (2013): Acest studiu a investigat comorbiditatea ADHD și a schizofreniei sau a tulburării schizoafective la un eșantion semnificativ de persoane cu schizofrenie sau tulburare schizoafectivă. Studiul a constatat că comorbiditatea a fost relativ frecventă, 15,9% dintre indivizii cu schizofrenie și 21,8% dintre indivizii cu tulburare schizoafectivă îndeplinind, de asemenea, criteriile pentru ADHD.

Sukhodolsky et al. (2003) a examinat asocierea dintre comportamentul perturbator la copiii cu sindromul Tourette și comorbiditatea ADHD și tulburare bipolară. Studiul a constatat că, deși mulți copii cu sindromul Tourette aveau și ADHD, puțini aveau tulburare bipolară, sugerând că unele simptome ale tulburării bipolare ar putea fi diagnosticate greșit ca fiind ADHD.

Rapoarte de caz individuale

Gualtieri et al. (2001), Silverstein și Spaulding (2004), Prasad et al. (2011), descriu rapoarte de caz în cadrul cărora sunt descrise tablouri clinice ale unor pacienți diagnosticați inițial cu tulburare schizoafectivă, dar ale căror simptome au fost determinate ulterior ca fiind rezultatul unui ADHD nediagnosticat.

În toate cele trei cazuri menționate anterior, tratamentul cu un medicament stimulant a dus la o ameliorare semnificativă a simptomelor pacientului.

ADHD-ul vs. tulburarea bipolară în literatura de specialitate

Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) și tulburarea bipolară sunt două afecțiuni psihiatrice distincte, dar simptomatologia lor similară poate crea provocări de diagnostic pentru medicii psihatri și psihologii clinicieni (Singh, 2017). 

Conform Manualului de diagnostic și statistică al tulburărilor mentale, ediția a 5-a (DSM-5), ADHD se caracterizează prin tipare persistente de neatenție și/sau hiperactivitate,impulsivitate care interferează cu funcționarea sau dezvoltarea pe cel puțin două planuri ale vieții (American Psychiatric Association, 2013).

Pe de altă parte, tulburarea bipolară este marcată de episoade distincte de manie sau hipomanie, intercalate cu episoade depresive (APA, 2013). Deși cele două tulburări sunt distincte din punct de vedere fiziopatologic, ele se pot prezenta caracteristici similare, cum ar fi: impulsivitate, instabilitate de ordin emoțional   și deficiențe cognitive (Duffy, 2014).

Criteriile de diagnostic pentru ADHD și tulburarea bipolară sunt prezentate în DSM-5 (American Psychiatric Association, 2013). ADHD-ul se caracterizează prin simptome de neatenție, hiperactivitate și impulsivitate, în timp ce tulburarea bipolară se prezintă cu episoade de manie, hipomanie și depresie. 

Simptomele suprapuse de impulsivitate, hiperactivitate și lipsa capacității de reglare emoțională contribuie la provocările în diagnosticul diferențial (Miklowitz et al., 2011). Comorbiditatea frecventă a ADHD-ului și a tulburării bipolare complică și mai mult diagnosticul (Singh et al., 2010).

Manifestări clinice comune între ADHD și tulburarea bipolară

Unul dintre motivele principale pentru diagnosticarea greșită sau omiterea ADHD ca comorbiditate este suprapunerea simptomelor între ADHD și tulburarea bipolară (Duffy, 2014). 

Ambele afecțiuni se pot prezenta cu impulsivitate, instabilitate a dispoziției și tulburări cognitive, ceea ce duce la dificultăți în diferențierea celor două tulburări (Duffy, 2014). În plus, ADHD și tulburarea bipolară au în comun fundamentele neurobiologice și genetice, complicând și mai mult procesul de diagnosticare (Faraone et al., 2012; Rucklidge, 2010).

Manifestări clinice distincte între ADHD și tulburarea bipolară

Multe studii au identificat diferențele de prezentare clinică dintre ADHD și tulburarea bipolară. De exemplu, un studiu longitudinal realizat de Biederman et al. (2012) a demonstrat că debutul ADHD precede de obicei tulburarea bipolară, iar prezența ADHD nu crește riscul de a dezvolta tulburare bipolară. În schimb, unele studii au sugerat că prezența ADHD poate crește riscul de tulburare bipolară (Faraone et al., 2003). 

În plus, în timp ce ambele afecțiuni au simptome comune, durata și severitatea simptomelor pot fi diferite, tulburarea bipolară prezentând de obicei schimbări de dispoziție mai severe (Wozniak et al., 2010).

În general, simptomele ADHD se manifestă încă din copilărie Conform  DSM-5 multe simptome trebuie să fie prezente înainte de vârsta de 12 ani (American Psychiatric Association, 2013). Pe de altă parte, tulburarea bipolară se manifestă de obicei în timpul adolescenței târzii sau la începutul vieții adulte, cu o vârstă medie de debut în jurul vârstei de 25 de ani (Merikangas et al., 2007).

Interdependența între ADHD și tulburarea bipolară

Biederman et al. (2012) au realizat un studiu longitudinal care a arătat că debutul ADHD precede adesea tulburarea bipolară, iar prezența ADHD nu crește riscul de a dezvolta tulburare bipolară. În schimb, unele studii au sugerat că prezența ADHD ar putea crește riscul de tulburare bipolară (Faraone et al., 2003). 

Distincția dintre cele două tulburări devine mai evidentă atunci când se compară evoluția simptomelor. Simptomele ADHD sunt, în general, persistente și omniprezente, în timp ce simptomele tulburării bipolare sunt episodice, caracterizate prin perioade distincte de manie sau hipomanie și depresie (Wozniak et al., 2010).

Deși ambele afecțiuni au în comun simptome de impulsivitate, hiperactivitate și incapacitate de reglare emoțională, contextul și prezentarea acestor simptome pot fi diferite. În cazul ADHD-ului, impulsivitatea și hiperactivitatea sunt de obicei mai consistente, în timp ce în cazul tulburării bipolare, aceste simptome se manifestă adesea în timpul episoadelor maniacale sau hipomaniacale (American Psychiatric Association, 2013). 

Lipsa de regularizare emoțională în ADHD este asociată  adesea cu frustrarea sau cu dificultăți în finalizarea sarcinilor, în timp ce în cazul tulburării bipolare, este mai probabil să fie legată de episoadele de dispoziție (Sobanski et al., 2010). În plus, tulburările de somn sunt frecvent asociate atât cu ADHD, cât și cu tulburarea bipolară, dar se pot prezenta diferit. În cazul ADHD, tulburările de somn implică adesea dificultăți în a adormi și de menținere a somnului, în timp ce, în cazul tulburării bipolare, tulburările de somn se caracterizează de obicei printr-o nevoie redusă de somn în timpul episoadelor maniacale și prin hipersomnie în timpul episoadelor depresive (Ivanov et al., 2012).

Cauzele diagnosticului eronat sau omiterii diagnosticului de comorbiditate

Cunoștințe și formare profesională limitată în ceea ce privește ADHD-ul

Cunoștințele și pregătirea limitată a clinicienilor în evaluarea și diagnosticarea ADHD la adulți pot contribui la diagnosticarea greșită sau la omiterea ADHD ca comorbiditate (Davidson, 2008). 

Deși ADHD este o tulburare bine cunoscută în copilărie, aceasta poate persista la vârsta adultă, iar prezentările la adulți pot fi diferite de cele din copilărie (Barkley et al., 2002). 

Așadar, este posibil ca medicii să nu fie informați în mod adecvat pentru a putea identifica și diagnostica ADHD la adulți, ceea ce poate duce la o subestimare a prevalenței ADHD în populația adultă (Kooij et al., 2010).

Criterii de diagnosticare neclare sau generalizate excesiv

Criteriile actuale de diagnostic pentru ADHD din DSM-5 se concentrează pe tabloul clinic prezent în copilărie, ceea ce poate contribui la diagnosticarea greșită sau la omiterea ADHD ca comorbiditate la adulți (American Psychiatric Association, 2013). 

Ca urmare, medicii pot omite / exclude posibilitatea unui diagnostic de ADHD la adulții care prezintă simptome suprapuse de tulburare bipolară (Asherson et al., 2016).

Încrederea excesivă în auto-raportare

Clinicienii se pot baza în mare măsură pe auto-raportarea pacientului pentru a evalua simptomele, ceea ce poate fi problematic, având în vedere natura subiectivă a măsurilor de auto-raport (Murphy & Adler, 2004). Unele studii au arătat că există riscul ca pacienții cu ADHD să nu-și recunoască sau să nu-și raporteze cu acuratețe simptomele, ceea ce duce la o subestimare a severității sau a prezenței ADHD (Kooij et al., 2008).

Stigma și stereotipurile

Stigma și stereotipurile care înconjoară ADHD pot contribui la diagnosticarea greșită sau la omiterea ADHD ca și comorbiditate (Dossetor, 2007). ADHD este adesea perceput ca o tulburare din copilărie, iar adulții cu ADHD pot să nu caute ajutor de specialitate din cauza fricii de stigmatizare sau a neîncrederii că simptomele lor pot semnala prezența  tulburare legitime (Gibbins & Weiss, 2007).

ADHD-ul diagnosticat eronat ca tulburare bipolară

Un studiu publicat în Journal of Psychiatric Research a constatat că 31% dintre persoanele diagnosticate inițial cu tulburare bipolară și-au schimbat diagnosticul în ADHD în urma unei evaluări suplimentare, în timp ce doar 21% dintre cei diagnosticați inițial cu ADHD și-au schimbat diagnosticul în tulburare bipolară. 

Autorii studiului au remarcat că diagnosticarea eronată  a ADHD-ului ca tulburare bipolară este mai frecvent întâlnită decât eroarea echivalentă comisă în sens invers.

Un alt studiu publicat în Journal of Clinical Psychiatry a constatat că 8% dintre persoanele cu un diagnostic anterior de tulburare bipolară au fost, după o evaluare suplimentară, diagnosticate cu ADHD. Autorii au sugerat că rata ridicată de comorbiditate între ADHD și tulburarea bipolară ar putea contribui la rata ridicată de diagnosticare greșită.

Un studiu de caz

Un raport de caz real care subliniază diagnosticul diferențial al tulburării bipolare și al ADHD este studiul lui Geller et al. (2002). Studiul discută comorbiditatea ridicată a tulburării bipolare prepubertare și a adolescenței timpurii (PEA-BP) și a ADHD și modul în care recunoașterea simptomelor de manie care nu se suprapun cu cele pentru ADHD poate ajuta la evitarea atât a sub-diagnosticării, cât și a supra-diagnosticării tulburării bipolare la copii. Studiul oferă exemple de dispoziție exaltată, comportamente grandioase,  diminuarea nevoii de somn, gânduri intruzive și hipersexualitate ca simptome de manie care nu se suprapun și care pot fi utile în diagnosticul diferențial al iritabilității.  

10 indicii (din spusele Iuliei) care conduc către ADHD

Indiciul 1 - Traficul intens al gândurilor

Într-una dintre postările sale pe blogul său numit În terapie, Iulia afirmă:

dar mai ales cum mintea se golește de orice gând, de orice povară, devine ușoară și limpede-cristal. Acest sentiment, mi-am zis, al minții mele suspendate, el e adictiv și pentru el, dacă nu pentru corpul meu, voi continua. În urmă cu doi ani și jumătate, începusem să alerg doar pentru asta – pentru sentimentul ăsta, al lipsei de gânduri.

După cum știm din cadrul literaturii de specialitate, supraîncărcarea cognitivă este o caracteristică principală a ADHD-ului. Un aspect al supraîncărcării cognitive în ADHD poate fi observat prin variabilitatea crescută a timpului de reacție observată la persoanele cu această tulburare. 

Kofler et al. (2013) au efectuat o revizuire meta-analitică a 319 studii și au constatat că indivizii cu ADHD au prezentat o variabilitate mai mare a timpului de reacție în comparație cu indivizii cu dezvoltare normală. Această variabilitate crescută poate fi un indiciu al supraîncărcării cognitive, deoarece reflectă inconsecvența în procesarea cognitivă și dificultatea pe care indivizii cu ADHD o au în menținerea atenției în timp. Autorii sugerează că variabilitatea observată a timpului de reacție poate fi legată de deficitele funcției executive raportate în mod obișnuit în ADHD, care pot contribui la supraîncărcarea cognitivă.

Swanson și Kinsbourne (2001) menționează faptul că ADHD poate fi caracterizat printr-o supraîncărcare cognitivă. Aceștia susțin că simptomele de bază ale ADHD, cum ar fi neatenția și impulsivitatea, sunt rezultatul unei suprasolicitări în anumite zone ale creierului, ceea ce face dificilă procesarea și filtrarea eficientă a informațiilor primite de către persoanele cu ADHD. Această suprasolicitare poate contribui la supraîncărcarea cognitivă, deoarece creierul se străduiește să gestioneze sarcini multiple și să prioritizezeze eficient informațiile.

Indiciul 2 - Rezistența la antidepresive

Iulia afirmat în cadrul unei postări pe profilul ei de Facebook:

Număr, uneori, pe degete zilele ”bune”. Zilele în care mă simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: “Nu renunțati, veți găsi antidepresivul potrivit!”.

E greu și să nu renunți. Al cincilea - sau al șaselea? - antidepresiv în mai puțin de patru ani vine la pachet cu speranțe noi și, pana acum, zero efecte adverse.

Dar stau și mă întreb dacă nu cumva mă pregătesc pentru o nouă dezamăgire, vreun efect placebo, cine mai știe?

Iulia a fost și mai explicită de atât, într-o postare de pe blogul ei:

tu erai cea nedreptățită, cea care lua pastile, cea care trebuia să se lupte cu o depresie recurentă, rezistentă la medicamente.

Într-un studiu longitudinal vizând pacienții cu depresie majoră, Chen et al. (2016) au constatat că 14,3 % dintre pacienții diagnosticați inițial cu tulburare schizoafectivă au fost ulterior diagnosticați cu ADHD. Autorii  sugerează  că diagnosticarea greșită a ADHD-ului ca tulburare schizoafectivă ar putea contribui la rezistența la antidepresive în astfel de cazuri.

Indiciul 3 - Eficacitatea îndoielnică și efectele secundare ale medicației

Iulia menționează într-o postare de pe blogul său:

Ai schimbat pastile, ai îngurgitat tratamente cu zeci de efecte adverse…ai suferit depresii și anxietăți nenumărate…

Ai irosit tratamentele, încercând să le ajustezi, din motive superficiale.

În acest caz specific, experiența Iuliei în ceea ce privește schimbarea medicamentelor și cu numeroasele efecte secundare ar putea fi un indiciu al unui diagnostic greșit. Un diagnostic incorect ar putea duce la prescrierea unor medicamente necorespunzătoare, care nu numai că ar putea fi ineficiente în abordarea simptomelor de bază, dar ar putea provoca și suferință suplimentară prin agravarea acestora (Faraone et al., 2019). De exemplu, o persoană diagnosticată greșit cu tulburare bipolară ar putea primi stabilizatori ai dispoziției, care nu sunt eficienți pentru simptomele ADHD (Hirschfeld et al., 2003). Desigur, în lucrarea sa, Hirschfeld se referă la alți stabilizatori de dispoziție decât metilfenidatul, care nu intră în această categorie conform consensului privind clasificarea sa psihofarmacologică.

Referirea la "nenumărate depresii și anxietăți" sugerează că faptul că Iulia ar fi putut putea avea tulburări comorbide, care sunt adesea asociate cu ADHD (Katzman et al., 2017). Tulburările anxioase și depresive sunt deosebit de frecvente la persoanele cu ADHD, conducând la o prezentare clinică complexă, care ar putea conduce ulterior la un diagnostic greșit (Biederman et al., 2006).

Indiciul 4 - Intelectualizarea și instabilitatea profesională

În cadrul aceluiași fragment, Iulia menționează:

te-ai îngropat într-o intelectualizare neîntreruptă, toxică, în care n-ai făcut altceva decât să citești despre boli psihice, vindecare, mult râvnita vindecare

Intelectualizarea menționată în fragment poate fi legată de un mecanism de coping folosit de persoanele cu ADHD în încercarea de a-și înțelege și gestiona simptomele. Intelectualizarea, care implică raționamente excesive sau logică pentru a evita confruntarea cu aspectele emoționale ale unei situații (Weiner & Bornstein, 2009), poate fi un răspuns la dificultățile și frustrările cu care se confruntă persoanele cu ADHD.

Persoanele cu ADHD au adesea deficiențe în funcțiile executive, cum ar fi planificarea, organizarea și autoreglarea emoțională (Barkley, 1997). Aceștia pot folosi intelectualizarea pentru a compensa aceste deficite și pentru a obține un sentiment de control asupra vieții lor. Mai mult, ADHD este asociat cu o probabilitate mai mare de a experimenta emoții negative, cum ar fi frustrarea, anxietatea și depresia (Asherson, 2005). Intelectualizarea ar putea servi ca mecanism de apărare pentru a se distanța de aceste emoții.

Indiciul 5 - Instabilitatea domiciliului și a locului de muncă

ai trecut de două ori prin doliu, prin mutări repetate, ți-ai schimbat slujba.

Menționarea "mutărilor repetate" și a "schimbării locurilor de muncă" ar putea fi un indiciu al dificultăților de organizare, de gestionare a timpului și de menținere a rutinelor - provocări comune cu care se confruntă persoanele cu ADHD (Safren et al., 2004). Astfel de dificultăți ar putea duce la deficiențe funcționale semnificative, care complică și mai mult procesul de diagnosticare (Barkley et al., 2008).

Indiciul 6 - Sentimentul de autoputernicie și vanitatea (auto-proclamate)

Ai suferit mult din vanitate, din pricina acelei mândrii a tinereții, a tânărului care crede că poate face orice și că nimic nu-i stă în cale. Ai disprețuit smerenia, o viață liniștită, pe care o numeai, în gândul tău, doar mediocritate.

Fragmentul descrie o persoană care prezintă trăsături de vanitate, mândrie și o credință puternică în propriile abilități, ceea ce ar putea fi un indiciu al caracteristicilor sau simptomelor de ADHD. Deși această descriere nu oferă un portret definitiv al ADHD-ului, este esențial să explorăm legăturile potențiale dintre aceste trăsături și ADHD, pentru a înțelege posibilitatea unui diagnostic greșit.

Simptome de ADHD la Iulia Marin - sentimentul de atotputernicie

Persoanele cu ADHD prezintă adesea impulsivitate, care se poate manifesta prin încredere excesivă în abilitățile lor sau prin asumarea unor riscuri inutile (Barkley, 1997). Această încredere excesivă ar putea fi interpretată greșit ca fiind vanitate sau mândrie și ar putea contribui la un diagnostic greșit cu o altă afecțiune, cum ar fi tulburarea de personalitate narcisistă (Ronningstam, 2016). Mai mult, impulsivitatea asociată cu ADHD poate duce la dificultăți în a prevedea consecințele acțiunilor proprii, ceea ce poate duce la un sentiment de sine umflat și la convingerea că "nimic nu le stă în cale" (Malloy-Diniz et al., 2007).

Simptome de ADHD la Iulia Marin - vanitatea

Disprețul pentru umilință și o viață liniștită, denumită "mediocritate", poate fi legat de hiperactivitatea și neliniștea pe care le experimentează adesea persoanele cu ADHD (American Psychiatric Association, 2013). Această neliniște ar putea duce la o preferință pentru angajarea în activități stimulative și la o reticență în a îmbrățișa un stil de viață mai structurat și mai liniștit. Acest aspect ar putea fi interpretat în mod greșit ca o trăsătură de personalitate mai degrabă decât ca un simptom al ADHD-ului, complicând, din nou, procesul de diagnosticare (Asherson et al., 2016).

Indiciul 7 - Iulia conștientiza faptul că este diferită, refuzând accepțiunea generală asupra condiției ei

Nu pot, asta devenise mantra ta. Și, în subtext: eu nu sunt ca voi. Eu sunt diferită. Creierul meu e diferit.

Fragmentul descrie o persoană care pare să se lupte cu relația cu sinele, exprimând convingerea că este diferită și că creierul său funcționează diferit. Această percepție poate fi indicativă pentru o persoană cu ADHD care a fost diagnosticată greșit cu o altă afecțiune.

Mantrele Iuliei Marin - ,,Nu pot"

Mantra Iuliei, ,,Nu pot", poate reflecta sentimente de neputință sau frustrare care rezultă din provocările cu care se confruntă persoanele cu ADHD. Deficiențele de funcționare executivă, cum ar fi dificultățile de organizare, de gestionare a timpului și de reglare a emoțiilor, sunt frecvente în ADHD (Barkley, 1997). Aceste deficite pot duce la afectarea semnificativă a funcționării zilnice și creează sentimentul de a fi incapabil să depășească obstacolele, ceea ce poate contribui la această mantră (Kooij et al., 2010).

Mantrele Iuliei Marin - "Eu sunt diferită. Creierul meu este diferit"

Afirmația "Eu sunt diferită. Creierul meu este diferit" ar putea reprezenta conștientizarea de către Iulia a luptelor sale unice și a funcționării sale cognitive. Cercetările au arătat că indivizii cu ADHD prezintă diferențe în structura și funcționarea creierului în comparație cu cei fără ADHD (Cortese et al., 2012). Această conștientizare de sine poate fi un indiciu că individul se luptă cu un ADHD nediagnosticat sau diagnosticat greșit și încearcă să înțeleagă motivele din spatele dificultăților sale.

Conform literaturii, un diagnostic greșit ar putea duce la un tratament necorespunzător, exacerbând provocările pacientului și consolidând convingerea că este diferit de ceilalți (Faraone et al., 2019). Acest lucru poate contribui și mai mult la sentimente de neajutorare, izolare și lipsă de înțelegere din partea celorlalți.

Indiciul 8 - Prezența deficitul executiv, specific ADHD-ului

Cel mai probabil acest deficit executiv era prezent în viața Iuliei de mai multă vreme, însă a început să-și facă simțită prezența în contextul factorului traumatic / factorului stressor (evenimentul anterior legat de decesul mamei sale).  În cadrul ultimului său interviu, cel puțin în prima parte a discursului ei, Iulia a descris un tablou de ADHD “textbook”:

Simțeam o încredere nenaturală în mine, eram foarte pripită în luarea deciziilor, aveam tot felul de comportamente compulsive, mai ales legate de muncă – în sensul în care munceam foarte mult și nu-mi dădeam pauză – era o alterare a stării, nu o alterare a gândurilor.

Să începem să analizăm din punct de vedere psiho-analitic și psihiatric fiecare segment sintactic din această frază:

• "Simțeam o încredere nenaturală în mine": Acest lucru ar putea indica impulsivitate, o trăsătură adesea asociată cu ADHD. Barkley (1997) explică faptul că indivizii cu ADHD prezintă adesea un comportament impulsiv, care se poate manifesta prin dificultăți în a-și aștepta rândul, în a-i întrerupe pe alții sau în a acționa fără a se gândi la consecințe.
• "foarte pripită în luarea deciziilor": Acest lucru ar putea fi, de asemenea, legat de impulsivitate, deoarece indivizii cu ADHD se pot lupta cu luarea impulsivă a deciziilor. Potrivit Sonuga-Barke et al. (2010). Persoanele cu ADHD pot manifesta o preferință pentru recompense mai mici, imediate, în detrimentul recompenselor substanțiale dar întârziate.
• "Alterarea stării, nu o alterare a gândurilor": Această afirmație poate sugera că individul se confruntă cu modificări ale stării sale mentale, mai degrabă decât cu gândurile în sine. Acest lucru ar putea fi legat de ADHD, deoarece indivizii cu această tulburare se luptă adesea cu dificultăți de menținere  atenției și  de reglare a  emoțiilor (Barkley, 2015).

Indiciul 9 - Iulia era o fire inventivă, ieșită din tipare

Să caut – și să găsesc – în mine resursele unei inventivități extraordinare, care să treacă dincolo de tiparele sociale, dincolo de etichetele pe care mi le aplic și dincolo de diagnostice, mai ales de ele. 

Mă simt, astfel, ca un cercetător într-un laborator, încuiat cu cheia pe dinăuntru, înconjurat de sticle, flacoane goale, substanțe chimice și pus să inventeze ceva ce nu poate nici măcar concepe, ceva ce nici nu poate intui că ar exista, și cum poți inventa ceva la care nu te poți gândi?

Astfel arată pentru mine viitorul, ca un proiect abstract, un proiect pe care nu știu de unde să-l încep și cum să-l încep. Un proiect al unei minți care se teme de ea însăși și de vulnerabilitatea ei, dar și de zilele, săptămânile, anii care urmează, pentru că această minte își intuiește propria lipsă de imaginație, propria lipsă de curaj în a-și inventa o existență în care și prin care să se simtă, în sfârșit, validată din interior.

Fragmentul prezintă o persoană cu un simț sporit al inventivității și ingeniozității, care se luptă cu incertitudinea viitorului și cu lipsa de validare. Aceste caracteristici și experiențe pot indica o persoană cu ADHD care a fost diagnosticată greșit cu o altă afecțiune.

Inventivitatea aparte

Inventivitatea extraordinară descrisă în fragment ar putea fi legată de gândirea creativă și divergentă observată adesea la persoanele cu ADHD (White & Shah, 2011). Acest stil cognitiv le poate permite acestora să genereze soluții unice și neconvenționale la probleme, ceea ce ar putea fi interpretat greșit ca fiind un semn al unei alte afecțiuni, cum ar fi tulburarea bipolară sau o tulburare de personalitate (Asherson et al., 2016).

Imposibilitatea de a vizualiza viitorul

Lupta individului cu vizualizarea viitorului și începerea unui proiect poate fi legată de deficitele de funcționare executivă asociate cu ADHD, în special în domenii precum planificarea, organizarea și gestionarea timpului (Barkley, 1997). Aceste provocări ar putea contribui și mai mult la sentimente de teamă, vulnerabilitate și lipsă de curaj, ceea ce ar putea exacerba suferința emoțională a individului și favoriza un sentiment de invalidare (Kooij et al., 2010).

Refuzul etichetelor

Mai mult, accentul pus pe "etichete" și "diagnostice" poate reflecta încercarea individului de a-și înțelege dificultățile și de a da sens experiențelor sale. Diagnosticele greșite pot duce la un tratament inadecvat, complicând și mai mult luptele individului și perpetuând incertitudinea acestuia cu privire la viitorul său (Faraone et al., 2019).

În concluzie, fragmentul evidențiază experiențele potențiale ale unei persoane cu ADHD care a fost diagnosticată greșit cu o altă afecțiune. Combinația unică de creativitate, provocări cognitive și lupte emoționale poate contribui la o prezentare complexă și adesea neînțeleasă a ADHD-ului.

Indiciul 10 - Șablonul de gândire autoreferențial, la o intensitate caracteristică ADHD-ului

Aveam senzația că sunt pe un platou de filmare, indiferent unde mă aflam și că toate elementele din jur sunt acolo puse pentru mine și au o însemnătate. Dacă vedeam baloane pe stradă mi se părea că vine ziua mea sau se celebrează ceva legat de mine. Eram autoreferențială, totul părea legat de mine.

Acest fragment descrie o percepție autoreferențială a realității, prin corelarea unor evenimente care în mod obiectiv nu au o legătură între ele, în baza unor semnificații personale. Conform literaturii de specialitate persoanele cu ADHD pot prezenta o serie de manifestări emoționale și cognitive, pe lângă  neatenție, hiperactivitate și impulsivitate. 

Lipsa abilității de regularizare emoțională și dificultățile de adoptare a unei perspectivei se numără printre aceste simptome suplimentare, care ar putea contribui la un șablon de gândire centrată pe sine. Cauzele principale care stau la baza acestui șablon de gândire sunt incapacitatea de reglare emoțională și lipsa abilității de a adopta o perspectivă.

Incapacitatea de reglare emoțională

Incapacitatea de reglare emoțională se referă la dificultățile  de gestionare a propriilor emoții La persoanele cu ADHD, se crede că lipsa de regularitate emoțională apare din cauza unor deficiențe în funcționarea executivă, care este responsabilă de reglarea emoțiilor, gândurilor și comportamentelor (Barkley, 2010). 

Cercetările au arătat că persoanele cu ADHD sunt mai predispuse să experimenteze o lipsă de regularitate emoțională decât colegii lor (Graziano & Garcia, 2016). Aceasta se poate manifesta ca o concentrare sporită asupra propriilor emoții și experiențe, ceea ce ar putea contribui la gândirea centrată pe sine. Un articol de sinteză evidențiază prevalența lipsei capcității de reglare emoțională în ADHD și impactul acesteia asupra funcționării sociale și academice. Autorii subliniază necesitatea de a încorpora acest simptom în criteriile de diagnostic și în planurile de tratament pentru ADHD (Shaw et al., 2014).  Un alt studiu studiu examinează relația dintre lipsa de regularizare emoțională și ADHD-ul la adulți. Autorii au constatat că un număr semnificativ de persoane din eșantionul selectat  de adulți cu ADHD prezintă un grad de iregularitate emoțională care a fost asociată cu o afectare funcțională mai mare și o prezentare clinică mai complexă (Reimherr et al., 2014).

Dificultăți în adoptarea de perspectivă

Abilitatea de a adoptare a unei perspective reprezintă capacitatea de a înțelege și de a empatiza cu gândurile și sentimentele altora. Unele studii au constatat că indivizii cu ADHD pot avea dificultăți în ceea ce privește această funcționalitate executivă ceea ce duce la dificultăți în interacțiunile sociale (Uekermann et al., 2010). 

Deficiențele în adoptarea de perspectivă ar putea duce la o concentrare excesivă asupra propriilor gânduri și emoții, contribuind la dezvoltarea unei imagini distorsionate despre propria persoană  O meta-analiză compară cogniția socială la persoanele cu ADHD cu cea a participanților fără ADHD și a celor cu tulburări din spectrul autist (TSA). Studiul a constatat că indivizii cu ADHD au avut deficiențe semnificative în cogniția socială, inclusiv în adoptarea de perspectivă (Bora et al., 2014).

Teoria Minții - Theory of Mind - ToM

Un alt studiu investighează rolul adoptării de perspectivă și al teoriei minții (Theory of Mind - ToM) la copiii cu ADHD. Rezultatele sugerează că, în comparație cu copiii fără ADHD, copiii cu ADHD au abilitățile de adoptare a perspectivei și de a pune în practică ToM afectate în comparație cu copiii cu dezvoltare normală, ceea ce poate contribui la dificultăți în interacțiunile sociale.

S-a constatat faptul că persoanele cu ADHD au dificultăți în recunoașterea și interpretarea expresiilor faciale și ale emoțiilor, aspecte vitale pentru capacitatea de adoptare de perspectivă (Singh et al., 1998). Deși studiul nu discută în mod specific gândurile autoreferențiale, dificultățile în recunoașterea și interpretarea reperelor sociale pot contribui la gândirea centrată pe sine în contexte  sociale.

Există două studii care investighează procesarea stimulilor afectivi la copiii cu ADHD. Autorii au constatat faptul că, copiii cu ADHD au dificultăți în procesarea stimulilor emoționali, inclusiv a expresiilor faciale și a componentelor de comunicare non-verbală și a tonului vocal (Corbet et al., 2000; Cadesky et al., 2000). Autorii au constatat faptul că deficiențe pot contribui la dificultățile de adoptare a perspectivei și de înțelegere a stărilor emoționale ale celorlalți, ceea ce ar putea duce la o gândire centrată pe sine.

Rapoarte de caz individuale

Într-un studiu de caz realizat de Mayer et al. (2012), un băiat în vârstă de 10 ani diagnosticat cu ADHD a fost raportat ca având dificultăți vizând dezvoltarea și menținerea  interacțiunilor sociale, reglarea emoțională și dezvoltarea unei imagini de ansamblu (precursor esențial pentru adoptarea de perspectivă). Copilul prezenta un șablon de gândire centrată pe sine în mod excesiv, percepând, aproape fără excepție, gravitarea în jurul său a situațiilor sociale în care era implicat.

În  cadrul  unui studiu de caz realizat de Kats-Gold et al. (2017) este  descrisă o fată în vârstă de 14 ani cu ADHD care se manifesta prin deficiențe de reglare emoțională și o gândire centrată pe sine în mod excesiv.  Fata a prezentat dificultăți de înțelegere a emoțiile și viziunea, punctul de vedere a celor din jur ceea ce s-a transpus în dezvoltarea unui mecanism de coping deficitar prin care subiectul ajunge să creadă că tot ce se întâmplă și modul în care oamenii reacționează este din cauza ei.  

Putem constata faptul că în cadru literaturii revizuite, există o lipsă de rapoarte de caz individuale care discută în mod specific gândurile autoreferențiale în contextul ADHD, al deficiențelor de reglare emoționașă și al dificultăților de luare a perspectivei. 

Majoritatea cercetărilor privind ADHD-ul și problemele sociale și emoționale conexe sunt alcătuite din studii de grup, studii clinice și recenzii, mai degrabă decât din rapoarte de caz individuale.

ADHD-ul este o tulburare eterogenă, iar circumstanțele și  caracteristicile individuale pot varia foarte mult.studiile de grup și recenziile furnizate anterior evidențiază provocările legate de procesarea emoțională și de asumare a perspectivei pe care le pot experimenta persoanele cu ADHD. Aceste provocări pot contribui la gândirea centrată pe sine în cadrul interacțiunilor sociale.

Studii pe medicație – cum ar fi beneficiat Iulia de medicația pentru ADHD?

Reiterăm spusele Iuliei:

E greu și să nu renunți. Al cincilea - sau al șaselea? - antidepresiv în mai puțin de patru ani vine la pachet cu speranțe noi și, pana acum, zero efecte adverse.

Dar stau și mă întreb dacă nu cumva mă pregătesc pentru o nouă dezamăgire, vreun efect placebo, cine mai știe?

Așadar, medicația recomandată Iuliei nu prea a funcționat. De asemenea, Iulia ne-a lăsat de asemenea următoarea mărturie:

La momentul scrierii acestui articol, am patru tipuri de pastile în sistemul meu - o anxiolitic, un stabilizator emoțional și două tipuri de antipsihotice. Dar la un moment dat, am luat 12 pastile pe zi. 

Iulia a fost, așadar, tratată cu 4 clase de medicamente: antipsihotice, antidepresive, anxiolitice și stabilizatoare afective. În momentul de față, medicația pentru ADHD nu este clasificată ca făcând parte decât “off-label” (neoficial) ca având rol antidepresiv, stabilizator pentru dispoziția afectivă. 

Având în vedere frecvența ridicată mărturiilor pacienților cu ADHD care nu au putut accesa tratamentul din multiple motive printre care și din cauza reticența medicilor de a le prescrie orice tip de medicație. Totodată, considerând faptul că nu am  identificat în nici o relatare scrisă a Iulia cuvântul “stimulent” sau “medicație stimulantă”, ne dăm permisiunea de a presupune faptul că medicația de ADHD nu a făcut parte din schema de tratament a Iuliei.

În următoarea parte a articolului vă invit la un exercițiu de natură reflectivă pe care l-am făcut și eu în încercarea de a oferi un răspuns la următoarea întrebare: 

Care ar fi fost verdictul dacă Iulia ar fi avut șansa la tratament cu metilfenidat sau atomoxetină (cele două tipuri principale de medicamente pentru ADHD disponibile în România)?

Metilfenidatul în tratamentul tulburării bipolare comorbide cu ADHD

Vom începe cu studiile legate de metilfenidat, care în calitatea sa de psihostimulant, prescris în  primul stagiu de tratament pentru o persoană adultă cu ADHD din România, conform  Convenției Europene de consens din 2018.

Metilfenidatul este un stimulent cu acțiune asupra Sistemului Nervos Central, utilizat în principal pentru a trata tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și narcolepsia. Cu toate acestea, au existat unele rapoarte de caz și studii care sugerează beneficii promițătoare, în special la pacienții bipolari cu ADHD în comorbiditate, sau la cei care se confruntă cu deficiențe cognitive.

Wigal et al. (2005) a investigat eficacitatea dexmetilfenidatului la pacienții cu ADHD și tulburare bipolară comorbidă. Studiul a constatat că dexmetilfenidatul a fost eficient în reducerea simptomelor atât ale ADHD-ului, cât și ale tulburării bipolare.

Kutcher, S., Aman, M., & Brooks, S. J. (1992) indică un raport de caz prezintă efectele pozitive ale despre tratamentul asupra  unui băiat de 15 ani diagnosticat cu tulburare bipolară cu debut la adolescență cu ajutorul metilfenidatului.

Wingo, A. P., & Ghaemi, S. N. (2008), în cadrul unei revizuiri sistematice, indică faptul că comorbiditatea ADHD și tulburarea bipolară este un fenomen clinic comun, iar metilfenidatul poate fi util în tratarea pacienților cu ambele afecțiuni.

Findling, R. L. et al., (2000) evidențiază beneficiile potențiale ale utilizării metilfenidatului în tratarea copiilor și adolescenților cu tulburare bipolară comorbidă și ADHD în tratamentul adolescenților.

Un studiu extins dezvoltat pe durata de de 6 luni sugerează că metilfenidatul cu durată lungă de acțiune prelungită ar putea fi o opțiune de tratament sigură și eficientă pentru pacienții adulți cu tulburare bipolară de tip I și ADHD comorbid (Perugi, G., Vannucchi, G., & Masi, G., 2015).

Metilfenidatul ca stabilizator afectiv

Există studii care arată potențialul metilfenidatului de a acționa ca un stabilizator afectiv eficient. Wingo, A. P., & Ghaemi, S. N. (2007) au efectuat o analiză retrospectivă a fișelor medicale de observație, care studiază frecvența maniei / hipomaniei asociate stimulentelor la pacienții cu tulburare bipolară, inclusiv la cei tratați cu metilfenidat. Studiul sugerează că mania asociată stimulantelor a fost rar întâlnită.

Anand, A. et al., (2000) explorează relația dintre eliberarea de dopamină indusă de amfetamină și fiziopatologia tulburării bipolare, arătând rezultate promițătoare ale utilizării amfetaminei ca stabilizator afectiv. Deși acest studiu analizează medicamentația bazată pe amfetamină, metilfenidatul are proprietăți stimulante foarte similare. Așadar, cu precauția de riguare, putem vehicula un prognostic similar în cazul metilfenidatului.

Un articol de analiză scris de către Dell'Osso, B. et al (2012) discută utilitatea potențială a antipsihoticelor atipice în combinație cu stimulente, inclusiv metilfenidat, pentru tratamentul tulburării bipolare. Acesta enunță rezultate promițătoare, însă subliniază necesitatea unor cercetări suplimentare pentru a înțelege riscurile și beneficiile acestei abordări.

Perugi, (2003) este un raport de caz care prezintă eficiența dovedită a tratamentului asupra unui pacient adult cu tulburare bipolară și ADHD comorbid cu ajutorul metilfenidatului. Starea de spirit a pacientului a rămas stabilă pe toată durata tratamentului și nu au fost raportate efecte secundare semnificative.

Stahl, (2013) este un ghid de psihofarmacologie care ar trebui să fie utilizat de către majoritatea psihiatrilor, inclusiv din România. Ghidul  oferă informații despre utilizarea metilfenidatului și a altor stimulente în tulburarea bipolară, în special la pacienții cu ADHD comorbid. Autorul îi sfătuiește pe clinicieni să monitorizeze cu atenție pacienții pentru a detecta semne de manie sau hipomanie și să ajusteze planul de tratament în consecință, însă nu oferă contraindicații împotriva utilizării metilfenidatului ca parte a schemei de tratament pentru această categorie de pacienți.

Metilfenidatul în tratamentul tulburării schizoafective comorbide cu ADHD

Metilfenidatul este un stimulent al sistemului nervos central utilizat în mod obișnuit pentru a trata tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și narcolepsia. Câteva rapoarte de caz și studii au explorat utilizarea metilfenidatului în tulburarea schizoafectivă, în special la pacienții cu tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) comorbidă sau cu deficiențe cognitive.

Levinson et al. (1999) au investigat eficacitatea diferitelor medicamente, inclusiv a metilfenidatului, în tratamentul tulburării schizoafective și al schizofreniei cu simptome de dispoziție. Autorii au concluzionat că combinația de medicamente antipsihotice, stabilizatori ai dispoziției și metilfenidat ar putea fi eficientă pentru unii pacienți.

Salgado-Pineda et al (2005) au examinat efectele metilfenidatului asupra structurii și funcției creierului. Deși nu studiază în mod direct tulburarea schizoafectivă, rezultatele oferă o perspectivă asupra efectelor potențiale ale metilfenidatului asupra creierului. Studiul a constatat că metilfenidatul a dus la modificări ale intensității T1 în anumite regiuni ale creierului asociate cu atenția și funcția executivă. Acest lucru sugerează că metilfenidatul ar putea avea potențialul de a îmbunătăți simptomele cognitive la persoanele cu tulburare schizoafectivă. Cu toate acestea, sunt necesare cercetări suplimentare pentru a înțelege siguranța și eficacitatea acestei abordări la această populație.

Atomoxetina în tratamentul tulburării bipolare sau schizoafective comorbide cu ADHD

Atomoxetina este un inhibitor selectiv al recaptării norepinefrinei utilizat în principal pentru tratarea tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD). Există rapoarte de caz și studii au examinat utilizarea sa în tratamentul tulburării bipolare, în special la pacienții cu ADHD comorbid sau cu deficiențe cognitive.

Cheniaux et al., (2009) este un studiu double-blind, randomizat, controlat cu placebo investighează utilizarea atomoxetinei în tratamentul ADHD comorbid la pacienții adulți ambulatoriali cu tulburare bipolară I sau II. Rezultatele indică faptul că atomoxetina poate fi eficientă în gestionarea simptomelor ADHD la această populație, dar sunt necesare cercetări suplimentare pentru a determina aplicabilitatea sa în tratarea tulburării bipolare.

Biederman et al., (2008) se concentrează în primul rând pe utilizarea risperidonei la copiii și adolescenții cu tulburare bipolară și ADHD, se discută pe scurt despre atomoxetină ca o posibilă opțiune de tratament alternativ pentru cei cu ADHD comorbid, care poate fi aplicabilă persoanelor cu tulburare schizoafectivă.

Chang, K., (2009) este un raport de caz în cadrul căruia este prezentat parcursul și efectele tratamentului  asupra  unui pacient adult cu tulburare schizoafectivă și ADHD comorbid folosind atomoxetina ca terapie adjuvantă. Autorii notează că atomoxetina poate fi o alternativă cu un grad mai redus de risc decât  medicamentele stimulante pentru acest segment de populație, dar sunt necesare mai multe cercetări pentru a înțelege siguranța și eficacitatea acesteia.

Hah și Chang (2005) au raportat o serie de cazuri de pacienți cu tulburare bipolară pediatrică și ADHD care au fost tratați cu atomoxetină. Informațiile au fost colectate printr-o analiză retrospectivă a fișelor medicale.  Toți pacienții, cu excepția unuia, au demonstrat o ameliorare a simptomelor de ADHD, iar autorii au concluzionat că atomoxetina poate fi o opțiune de tratament utilă pentru ADHD la copiii și adolescenții cu tulburare bipolară.  Niciun pacient nu a avut episoade de hipomanie sau manie în timpul perioadei de tratament. Efectele adverse ale tratamentului cu atomoxetină au fost minore, acestea incluzând stări sedative, greață și scăderea poftei de mâncare. Aceste cazuri sugerează că atomoxetina poate fi un tratament sigur și eficient pentru ADHD în asociere cu stabilizatori de dispoziție.

Cum putem îmbunătăți procesul de diagnostic?

Instrumente de evaluare

Instrumentele actuale de diagnosticare, cum ar fi Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM-5), ar putea să nu ofere suficiente îndrumări pentru a face diferența între ADHD și tulburarea schizoafectivă (American Psychiatric Association, 2013; Stahl, 2018). 

Literatura de specialitate a relevat faptul că criteriile DSM-5 ar putea fi prea generale și lipsite de specificitate în ceea ce privește ADHD-ul, ceea ce poate duce la un potențial diagnostic greșit atunci când sunt prezente simptome care se suprapun.

Observațiile longitudinale

Deoarece simptomele se pot suprapune și pot varia în timp, observațiile longitudinale pot ajuta la observarea modelelor și a schimbărilor în comportament, dispoziție și funcționare cognitivă (Biederman et al., 2009).

Utilizarea interviurilor structurate și a scalelor de evaluare

Încorporarea interviurilor structurate, cum ar fi Kiddie Schedule for Affective Disorders and Schizophrenia (K-SADS) și Structured Clinical Interview for DSM-5 (SCID-5), poate îmbunătăți acuratețea diagnosticului (Kaufman et al., 1997; First et al., 2016). În plus, utilizarea scărilor de evaluare, cum ar fi Young Mania Rating Scale (YMRS) și ADHD Rating Scale-IV, poate oferi informații valoroase pentru diagnosticul diferențial (Young et al., 1978; DuPaul et al., 1998).

Evaluarea neurocognitivă

Testarea cognitivă poate ajuta la diferențierea între ADHD și tulburarea bipolară sau tulburarea schizoafectivă, deoarece indivizii cu ADHD prezintă de obicei deficiențe cognitive mai semnificative decât cei cu tulburări bipolare sau schizoafective (Sobanski et al., 2008).

Cercetarea biomarkerilor

Investigarea potențialilor biomarkeri, cum ar fi factorii genetici sau rezultatele imagisticii cerebrale, poate îmbunătăți precizia diagnosticului în viitor. De exemplu, studiile de neuroimagistică au evidențiat diferențe structurale și funcționale între persoanele cu ADHD, tulburare bipolară și tulburare schizoafectivă (DelBello et al., 2004; Ellison-Wright et al., 2008).

Îngrijirea colaborativă

Colaborarea dintre profesioniștii din domeniul sănătății mintale, furnizorii de servicii medicale primare și educatori ar putea facilita un diagnostic mai precis și o intervenție adecvată (Vitiello, 2001).

Conștientizarea sporită a comorbidității

Clinicienii trebuie să fie conștienți de faptul că ADHD, tulburarea bipolară și tulburarea schizoafectivă pot apărea concomitent, iar o afecțiune nu exclude neapărat alta (Nierenberg et al., 2005).

Concluzii

Cercetarea efectuată ilustrează importanța evaluărilor clinice amănunțite și a luării în considerare a diagnosticelor diferențiale la pacienții care prezintă simptome psihiatrice complexe. 

Considerăm că ar fi benefic ca medicii psihiatri și psihologii clinicieni să fie conștienți de caracteristicile suprapuse ale ADHD-ului, ale tulburării bipolare și ale tulburării schizoafective. Ideal, aceștia ar trebui să utilizeze instrumente și strategii de evaluare adecvate pentru a asigura un diagnostic precis și un tratament eficient.

Bibliografie

Adler, L. A., Spencer, T., Faraone, S. V., Kessler, R. C., Howes, M. J., Biederman, J., & Secnik, K. (2006). Validitatea scalei pilot Adult ADHD Self-Report Scale (ASRS) pentru a evalua simptomele ADHD la adulți. Annals of Clinical Psychiatry, 18(3), 145-148. https://doi.org/10.1080/10401230600801077

Asociația Americană de Psihiatrie. (2013). Manualul de diagnostic și statistic al tulburărilor mentale (ed. a 5-a). https://doi.org/10.1176/appi.books.9780890425596

Anand, A., Verhoeff, P., Seneca, N., Zoghbi, S. S., Seibyl, J. P., Charney, D. S., & Innis, R. B. (2000). Imagistica cerebrală SPECT a eliberării de dopamină indusă de amfetamină la pacienții cu tulburare bipolară eutimică. American Journal of Psychiatry, 157(7), 1108-1114.

Arciniegas, D. B., & Beresford, T. P. (2001). Tulburări neuropsihiatrice și boli medicale: Aspecte neuropsihiatrice ale leziunilor cerebrale traumatice, accident vascular cerebral, scleroză multiplă și epilepsie. În J. E. Tasman, J. Kay, & J. A. Lieberman (Eds.), Psychiatry (2nd ed., pp. 2041-2076). John Wiley & Sons Inc.

Asherson, P., & Young, A. H. (2015). Probleme de diagnostic în tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție la adulți. The British Journal of Psychiatry, 206(1), 3-4. https://doi.org/10.1192/bjp.bp.114.149054

Asherson, P., Buitelaar, J., Faraone, S. V., & Rohde, L. A. (2016). Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție la adulți: aspecte conceptuale cheie. The Lancet Psychiatry, 3(6), 568-578. https://doi.org/10.1016/S2215-0366(16)30032-3

Asherson, P. (2005). Evaluarea clinică și tratamentul tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție la adulți. Expert Review of Neurotherapeutics, 5(4), 525-539. https://doi.org/10.1586/14737175.5.4.525

Barkley, R. A. (1997). Inhibiția comportamentală, atenția susținută și funcțiile executive: Construirea unei teorii unificatoare a ADHD. Psychological Bulletin, 121(1), 65-94. https://doi.org/10.1037/0033-2909.121.1.65

Barkley, R. A., Fischer, M., Smallish, L., & Fletcher, K. (2002). Persistența tulburării de deficit de atenție/hiperactivitate la vârsta adultă tânără, în funcție de sursa de raportare și de definiția tulburării. Journal of Abnormal Psychology, 111(2), 279-289. https://doi.org/10.1037/0021-843X.111.2.279

Barkley, R. A., Fischer, M., Smallish, L., & Fletcher, K. (2006). Rezultatul tinerilor adulți ai copiilor hiperactivi: Funcționarea adaptivă în activitățile majore ale vieții. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 45(2), 192-202. https://doi.org/10.1097/01.chi.0000189134.97436.e2

Barkley, R. A. (2006). Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție: Manual pentru diagnostic și tratament. Guilford Press.

Barkley, R. A. (2010). Autoreglarea emoțională deficitară: O componentă de bază a tulburării de deficit de atenție/hiperactivitate. Journal of ADHD & Related Disorders, 1(2), 5-37

Bauer, M., Glenn, T., Alda, M., Sagduyu, K., Marsh, W., Grof, P., ... & Munoz, R. (2011). Modele de tratament medicamentos în tulburarea bipolară: analiza datelor auto-raportate pe termen lung. International Journal of Bipolar Disorders, 1(1), 5. https://doi.org/10.1186/2194-7511-1-5

Biederman, J., Ball, S. W., Monuteaux, M. C., Surman, C. B., Johnson, J. L., & Zeitlin, S. (2006). Sunt fetele cu ADHD la risc de tulburări de alimentație? Rezultatele unui studiu prospectiv controlat, de cinci ani. Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics, 27(4), 302-307. https://doi.org/10.1097/00004703-200608000-00012

Biederman, J., Hammerness, P., Doyle, R., Joshi, G., Aleardi, M., & Mick, E. (2008). Tratamentul cu risperidonă pentru ADHD la copii și adolescenți cu tulburare bipolară. Neuropsychiatric Disease and Treatment, 4(1), 203-207

Biederman, J., Petty, C. R., Byrne, D., Wong, P., Wozniak, J., & Faraone, S. V. (2012). Riscul de trecere de la tulburare unipolară la tulburare bipolară la tinerii cu ADHD: Un studiu controlat pe termen lung. Journal of Affective Disorders, 141(2-3), 233-241. https://doi.org/10.1016/j.jad.2012.03.033

Bora, E., & Pantelis, C. (2016). Meta-analiză a cogniției sociale în tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD): Comparație cu controalele sănătoase și cu tulburarea de spectru autist. Psychological Medicine, 46(4), 699-716. https://doi.org/10.1017/S0033291715002573

Cadesky, E. B., Mota, V. L., & Schachar, R. J. (2000). Dincolo de cuvinte: Cum procesează copiii cu ADHD și/sau probleme de comportament informațiile nonverbale despre afecțiune? Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 39(9), 1160-1167. https://doi.org/10.1097/00004583-200009000-00019

Chang, K., Nayar, D., Howe, M., & Rana, M. (2009). Atomoxetina ca terapie adjuvantă în tratamentul tulburării de deficit de atenție/hiperactivitate co-morbidă la un pacient adult cu tulburare schizoafectivă. Psihiatrie (Edgmont), 6(3), 34-37.

Chen, M. H., Pan, T. L., Lan, W. H., Hsu, J. W., Huang, K. L., Su, T. P., Bai, Y. M. (2016). Comorbiditatea tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție și rezistența la antidepresive în rândul pacienților cu depresie majoră: Un studiu longitudinal la nivel național. European Neuropsychopharmacology, 26(11), 1760-1767. https://doi.org/10.1016/j.euroneuro.2016.08.008

Cheniaux, E., Landeira-Fernandez, J., Lessa Telles, L., Lessa, J. L., Dias, A., Duncan, T., & Versiani, M. (2009). Studiu double-blind, randomizat, controlat cu placebo al dozelor flexibile de atomoxetină pentru tratamentul tulburării comorbide de hiperactivitate cu deficit de atenție la pacienții adulți ambulatoriali cu tulburare bipolară I sau II. Journal of Psychopharmacology, 23(4), 362-368. https://doi.org/10.1177/0269881108092596

Conners, C. K., Erhardt, D., & Sparrow, E. P. (1999). Scalele de evaluare a ADHD pentru adulți Conners (CAARS). Multi-Health Systems.

Corbett, B. A., & Glidden, H. (2000). Procesarea stimulilor afectivi la copiii cu tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție. Child Neuropsychology, 6(2), 144-155. https://doi.org/10.1076/chin.6.2.144.7059

Cortese, S., Adamo, N., Del Giovane, C., Mohr-Jensen, C., Hayes, A. J., Carucci, S., ... & Cipriani, A. (2017). Eficacitatea și tolerabilitatea comparativă a medicamentelor pentru tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție la copii, adolescenți și adulți: o revizuire sistematică și o meta-analiză de rețea. The Lancet Psychiatry, 4(9), 674-686. https://doi.org/10.1016/S2215-0366(17)30269-5

Davidson, M. A. (2008). ADHD la adulți: o analiză a literaturii de specialitate. Journal of Attention Disorders, 11(6), 628-641. https://doi.org/10.1177/1087054707310878

Dell'Osso, B., Ketter, T. A., & Altamura, A. C. (2012). Tratamentul tulburării bipolare cu antipsihotice atipice și creșterea cu stimulente. Current Pharmaceutical Design, 18(36), 5828-5835

Demurie, E., Roeyers, H., Baeyens, D., & Sonuga-Barke, E. (2011). Modificări comune în sensibilitatea la tipul, dar nu și la cantitatea de recompensă în ADHD și în tulburările de spectru autist. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 52(11), 1164-1173. https://doi.org/10.1111/j.1469-7610.2011.02426.x

Dossetor, D. R. (2007). 'Nu tot ceea ce strălucește este aur': Diagnosticarea eronată a psihozei în tulburările pervazive de dezvoltare - O serie de cazuri. Clinical Child Psychology and Psychiatry, 12(4), 537-548. https://doi.org/10.1177/1359104507078475

Duffy, A. (2014). Natura asocierii dintre ADHD din copilărie și dezvoltarea tulburării bipolare: o analiză a studiilor prospective de risc ridicat. The American Journal of Psychiatry, 171(10), 1067-1073. https://doi.org/10.1176/appi.ajp.2014.13121567

Faraone, S. V., Asherson, P., Banaschewski, T., Biederman, J., Buitelaar, J. K., Ramos-Quiroga, J. A., Franke, B. (2019). Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate. Nature Reviews Disease Primers, 5(1), 20. https://doi.org/10.1038/s41572-018-0054-y

Faraone, S. V., & Biederman, J. (2005). Care este prevalența ADHD la adulți? Rezultatele unui screening al populației de 966 de adulți. Journal of Attention Disorders, 9(2), 384-391. https://doi.org/10.1177/1087054705281478

Faraone, S. V., Biederman, J., & Wozniak, J. (2003). Examinarea comorbidității dintre tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție și tulburarea bipolară I: O meta-analiză a studiilor genetice familiale. American Journal of Psychiatry, 160(6), 1148-1148. https://doi.org/10.1176/appi.ajp.160.6.1148

Faraone, S. V., Biederman, J., & Wozniak, J. (2012). Examinarea comorbidității dintre tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție și tulburarea bipolară I: o meta-analiză a studiilor genetice familiale. The American Journal of Psychiatry, 169(12), 1256-1266. https://doi.org/10.1176/appi.ajp.2012.12010087

Fazel, S., & Grann, M. (2006). Impactul populațional al bolilor mintale grave asupra criminalității violente. American Journal of Psychiatry, 163(8), 1397-1403. https://doi.org/10.1176/ajp.2006.163.8.1397

Findling, R. L., McNamara, N. K., Stansbrey, R., Maxhimer, R., Periclou, A., & Mann, A. (2007). O evaluare pilot a siguranței, tolerabilității, farmacocineticii și eficacității memantinei la pacienții pediatrici cu tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate de tip combinat. Journal of Child and Adolescent Psychopharmacology, 17(1), 19-33. https://doi.org/10.1089/cap.2006.0061

Findling, R. L., Short, E. J., & McNamara, N. K. (2000). Metilfenidat în tratamentul copiilor și adolescenților cu tulburare bipolară și tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 39(11), 1440-1441 https://doi.org/10.1097/chi.0b013e31814b8d3b

Gadow, K. D., & Drabick, D. A. (2012). Simptomele de furie și iritabilitate în rândul tinerilor cu ODD: Sindroame de informare încrucișată versus sindroame exclusive la sursă. Journal of Abnormal Child Psychology, 40(7), 1073-1085. https://doi.org/10.1007/s10802-012-9626-1

Geddes, J. R., & Miklowitz, D. J. (2013). Tratamentul tulburării bipolare. The Lancet, 381(9878), 1672-1682. https://doi.org/10.1016/S0140-6736(13)60857-1

Geller, B., Williams, M., Zimerman, B., Frazier, J., & Beringer, L. (2002). Bipolaritatea prepubertară și începutul adolescenței se diferențiază de ADHD prin simptome maniacale, iluzii grandioase, cicluri ultra-rapide sau ultradiene. Jurnal de tulburări afective, 68(1), 273-278. https://doi.org/10.1016/S0165-0327(00)00354-4

Gibbins, C., & Weiss, M. (2007). Recomandări clinice în ghidurile actuale de practică pentru diagnosticarea și tratamentul ADHD la adulți. Current Psychiatry Reports, 9(5), 420-426. https://doi.org/10.1007/s11920-007-0053-0

Ginsberg, Y., Hirvikoski, T., & Lindefors, N. (2010). Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) în rândul deținuților din închisori pe termen lung este o tulburare prevalentă, persistentă și invalidantă. BMC Psychiatry, 10(1), 112. https://doi.org/10.1186/1471-244X-10-112

Goldstein, B. I., Carnethon, M. R., Matthews, K. A., McIntyre, R. S., Miller, G. E., Raghuveer, G., Stoney, C. M., & Wasiak, H. (2015). Tulburarea depresivă majoră și tulburarea bipolară predispun tinerii la ateroscleroză accelerată și la boli cardiovasculare timpurii: O declarație științifică a Asociației Americane a Inimii. Circulation, 132(10), 965-986. https://doi.org/10.1161/CIR.0000000000000229

Goodwin, F. K., & Jamison, K. R. (2007). Boala maniaco-depresivă: tulburări bipolare și depresie recurentă (Vol. 2). Oxford University Press.

Graziano, P. A., & Garcia, A. (2016). Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție și dereglarea emoțională a copiilor: O meta-analiză. Clinical Psychology Review, 46, 106-123. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2016.04.011

Grunze, H., Vieta, E., Goodwin, G. M., Bowden, C., Licht, R. W., Möller, H. J., & Kasper, S. (2018). Ghidul Federației Mondiale a Societăților de Psihiatrie Biologică (WFSBP) pentru tratamentul biologic al tulburărilor bipolare: tratamentul acut și pe termen lung al stărilor mixte în tulburarea bipolară. The World Journal of Biological Psychiatry, 19(1), 2-58. https://doi.org/10.1080/15622975.2017.1384850

Hah, M și Chang, K. (2005). Atomoxetina pentru tratamentul tulburării de deficit de atenție/hiperactivitate la copii și adolescenți cu tulburări bipolare. Journal of Child and Adolescent Psychopharmacology 2005 15:6, 996-1004... https://doi.org/10.1089/cap.2005.15.996

Hauser, M., Galling, B., & Correll, C. U. (2013). Mortalitatea tulburării bipolare: O revizuire sistematică și o meta-analiză. Journal of Clinical Psychiatry, 74(05), e427-e434. https://doi.org/10.4088/JCP.12r07744

Hirschfeld, R. M., Lewis, L., & Vornik, L. A. (2003). Percepțiile și impactul tulburării bipolare: Cât de departe am ajuns cu adevărat? Rezultatele sondajului Asociației Naționale de Depresie și Maniaco-Depresie 2000 al persoanelor cu tulburare bipolară. Journal of Clinical Psychiatry, 64(2), 161-174. https://doi.org/10.4088/JCP.v64n0209

Hirschfeld, R. M. (2008). Diagnosticul diferențial al tulburării bipolare și al tulburării depresive majore. Journal of Clinical Psychiatry, 69(11), e28. https://doi.org/10.4088/JCP.8157tx1c

Ivanov, I., Yehuda, R., & Lichenstein, S. (2012). Modele de somn la copiii cu tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate și tulburări de anxietate comorbide. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 51(6), 615-623. https://doi.org/10.1016/j.jaac.2012.03.004

Kats-Gold, I., Besser, A., & Priel, B. (2017). Rolul abilităților simple de recunoaștere a emoțiilor în rândul băieților de vârstă școlară cu risc de ADHD. Journal of Abnormal Child Psychology, 45(4), 749-757. https://doi.org/10.1007/s10802-016-0187-3

Katzman, M. A., Bilkey, T. S., Chokka, P. R., Fallu, A., & Klassen, L. J. (2017). ADHD pentru adulți și tulburări comorbide: Implicații clinice ale unei abordări dimensionale. BMC Psychiatry, 17(1), 302. https://doi.org/10.1186/s12888-017-1463-3

Keck, P. E. Jr., McElroy, S. L., & Strakowski, S. M. (1996). Tratamente somatice pentru tulburarea bipolară. Psychopharmacology Bulletin, 32(2), 209-227.

Keck, P. E., Jr., McElroy, S. L., Havens, J. R., Altshuler, L. L., Nolen, W. A., Frye, M. A., ... & Kupka, R. W. (2003). Psihoza în tulburarea bipolară: fenomenologie și impact asupra morbidității și evoluției bolii. Comprehensive Psychiatry, 44(4), 263-269. https://doi.org/10.1016/S0010-440X(03)00100-6

Kelleher, I., Connor, D., Clarke, M. C., Devlin, N., Harley, M., & Cannon, M. (2012). Prevalența simptomelor psihotice în copilărie și adolescență: o revizuire sistematică și o meta-analiză a studiilor bazate pe populație. Psychological Medicine, 42(9), 1857-1863. https://doi.org/10.1017/S0033291711002914

Kessler, R. C., Adler, L. A., Barkley, R. A., Biederman, J., Conners, C. K., Demler, O., Faraone, S. V., Greenhill, L. L., Howes, M. J., Secnik, K., Spencer, T., Ustun, T. B., Walters, E. E., & Zaslavsky, A. M. (2006). Prevalența și corelațiile ADHD la adulți în Statele Unite: Rezultate din cadrul National Comorbidity Survey Replication. American Journal of Psychiatry, 163(4), 716-723. https://doi.org/10.1176/ajp.2006.163.4.716

Kessler, R. C., Adler, L., Ames, M., Demler, O., Faraone, S., Hiripi, E. & Walters, E. E. E. (2005). Scala de auto-raportare a ADHD pentru adulți (ASRS) a Organizației Mondiale a Sănătății: o scală scurtă de screening pentru utilizare în populația generală. Psychological Medicine, 35(2), 245-256. https://doi.org/10.1017/S0033291704002892

Kessler, R. C., Berglund, P., Demler, O., Jin, R., Merikangas, K. R., & Walters, E. E. (2005). Prevalența pe parcursul vieții și distribuția vârstei de debut a tulburărilor DSM-IV în cadrul National Comorbidity Survey Replication. Archives of General Psychiatry, 62(6), 593-602. https://doi.org/10.1001/archpsyc.62.6.593

Kofler, M. J., Rapport, M. D., Sarver, D. E., Raiker, J. S., Orban, S. A., Friedman, L. M., & Kolomeyer, E. G. (2013). Variabilitatea timpului de reacție în ADHD: O revizuire meta-analitică a 319 studii. Clinical Psychology Review, 33(6), 795-811. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2013.06.001

Kooij, J. J., Huss, M., Asherson, P., Akehurst, R., Beusterien, K., French, A., ... & Hodgkins, P. (2010). Distingerea comorbidității și gestionarea cu succes a ADHD-ului la adulți. Journal of Attention Disorders, 14(5), 412-425. https://doi.org/10.1177/1087054711435361

Kooij, J. J., Bijlenga, D., Salerno, L., Jaeschke, R., Bitter, I., Balázs, J., ... & Caci, H. (2010). Declarația de consens europeană actualizată privind diagnosticul și tratamentul ADHD la adulți. European Psychiatry, 25(2), 134. https://doi.org/10.1016/j.eurpsy.2009.09.004

Kooij, J. J., Buitelaar, J. K., Van Den Oord, E. J., Furer, J. W., Rijnders, C. A., & Hodiamont, P. P. (2005). Validitatea internă și externă a tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție într-un eșantion de adulți bazat pe populație. Psychological Medicine, 35(6), 817-827. https://doi.org/10.1017/S003329170400337X

Kutcher, S., Aman, M., & Brooks, S. J. (1992). Tratamentul cu succes al tulburării bipolare cu debut la adolescenți cu metilfenidat: Un raport de caz. Jurnalul de psihofarmacologie pentru copii și adolescenți, 2(4), 215-220.

Levinson, D. F., Umapathy, C., & Musthaq, M. (1999). Tratamentul tulburării schizoafective și al schizofreniei cu simptome de dispoziție. The American Journal of Psychiatry, 156(8), 1138-1148. DOI: https://doi.org/10.1176/ajp.156.8.1138

Masi, G., Milone, A., Manfredi, A., Pari, C., Paziente, A., & Millepiedi, S. (2011). Comorbiditatea psihiatrică și tulburarea de atașament reactiv: o revizuire sistematică. Epidemiologie și științe psihiatrice, 20(1), 7-14. https://doi.org/10.1017/S2045796010000775

Malloy-Diniz, L. F., Fuentes, D., Leite, W. B., Correa, H., & Bechara, A. (2007). Comportamentul impulsiv la adulții cu tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate: Caracterizarea impulsivității atenționale, motorii și cognitive. Jurnalul Societății Internaționale de Neuropsihologie, 13(4), 693-698. https://doi.org/10.1017/S1355617707070889

Mayer, A., Kuenne, C., & Kanske, P. (2012). Disreglarea emoțiilor și cogniția socială în tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate: Un studiu de caz. Zeitschrift für Neuropsychologie, 23(4), 219-227. https://doi.org/10.1024/1016-264X/a000074 https://doi.org/10.1024/1016-264X/a000074

Merikangas, K. R., Akiskal, H. S., Angst, J., Greenberg, P. E., Hirschfeld, R. M., Petukhova, M., & Kessler, R. C. (2007). Prevalența pe parcursul vieții și la 12 luni a tulburării de spectru bipolar în replicarea National Comorbidity Survey. Archives of General Psychiatry, 64(5), 543-552. https://doi.org/10.1001/archpsyc.64.5.543

Muralidharan, K., & Ali, M. (2018). Tulburare psihotică datorată leziunilor cerebrale traumatice: Analiza studiilor de caz din literatura de specialitate. Journal of Neurosciences in Rural Practice, 9(02), 270-277. https://doi.org/10.4103/jnrp.jnrp_417_17

Murphy, K. R. R., & Adler, L. A. (2004). Evaluarea tulburării de deficit de atenție/hiperactivitate la adulți: accent pe scalele de evaluare. The Journal of Clinical Psychiatry, 65(Suppl 3), 12-17. PMID: 15046534

Olfson, M., Marcus, S. C., Weissman, M. M., & Jensen, P. S. (2002). Tendințe naționale în utilizarea medicamentelor psihotrope de către copii. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 41(5), 514-521. https://doi.org/10.1097/00004583-200205000-00008

Pataki, C., Carlson, G. A., Kelly, K. L., Rapport, D. J., & Biancaniello, T. M. (1993). Efectele secundare ale metilfenidatului și desipraminei singure și în combinație la copii. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 32(5), 1065-1072.

Perugi, G., Ceraudo, G., Vannucchi, G., Rizzato, S., Toni, C., & Dell'Osso, L. (2013). Simptomele tulburării de deficit de atenție/hiperactivitate la pacienții adulți bipolari italieni: un raport preliminar. Journal of Affective Disorders, 149(1-3), 430-434. https://doi.org/10.1016/j.jad.2013.02.011

Perugi, G., Vannucchi, G., & Masi, G. (2015). Metilfenidat cu acțiune prelungită pentru tratamentul tulburării bipolare I cu tulburare comorbidă de deficit de atenție/hiperactivitate la adulți: Un studiu de prelungire deschis de 6 luni. Journal of Clinical Psychopharmacology, 35(5), 615-618. https://doi.org/10.1097/JCP.0000000000000392

Perugi, G., Vannucchi, G., & Mencacci, C. (2015). Diagnosticul și tratamentul ADHD la adulți în prezența tulburării bipolare comorbide. Expert Review of Neurotherapeutics, 15(8), 873-884. https://doi.org/10.1586/14737175.2015.1058248

Reimherr, F. W., Marchant, B. K., Gift, T. E., Steans, T. A., & Wender, P. H. (2018). Tipuri de tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) la adulți: Caracteristicile de bază, răspunsul inițial și răspunsul pe termen lung la tratamentul cu metilfenidat. Attention Deficit and Hyperactivity Disorders, 10(2), 115-128. https://doi.org/10.1007/s12402-018-0255-5

Ronningstam, E. (2016). Narcisismul patologic și tulburarea de personalitate narcisistă: cercetări recente și implicații clinice. Current Behavioral Neuroscience Reports, 3(1), 34-42. https://doi.org/10.1007/s40473-016-0060-y

Rubino, I. A., & Chockalingam, V. (2012). Comorbiditatea ADHD și tulburarea bipolară: O revizuire. Journal of Affective Disorders, 141(1), 1-15. https://doi.org/10.1016/j.jad.2012.02.036

Rucklidge, J. J. J. (2010). Diferențe de gen în tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate. Psychiatric Clinics, 33(2), 357-373. https://doi.org/10.1016/j.psc.2010.01.006

Safren, S. A., Otto, M. W., Sprich, S., Winett, C. L., Wilens, T. E., & Biederman, J. (2004). Terapia cognitiv-comportamentală pentru ADHD la adulții tratați cu medicamente cu simptome continue. Behaviour Research and Therapy, 42(7), 831-842. https://doi.org/10.1016/j.brat.2003.11.001

Sajatovic, M., & Chen, P. (2011). Tulburarea bipolară geriatrică. Psychiatric Clinics, 34(2), 319-333. https://doi.org/10.1016/j.psc.2011.02.003

Salgado-Pineda, P., Delaveau, P., Falcon, C., & Blin, O. (2005). Modificări ale intensității T1 ale creierului după metilfenidat și placebo la adulții sănătoși. Jurnalul internațional de neuropsihofarmacologie, 8(4), 525-534. https://doi.org/10.1017/S1461145705005284

Shaw, P., Stringaris, A., Nigg, J., & Leibenluft, E. (2014). Disreglarea emoțiilor în tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție. The American Journal of Psychiatry, 171(3), 276-293. https://doi.org/10.1176/appi.ajp.2013.13070966

Singh, M. K. (2017). Provocări de diagnosticare și complexitatea tratamentului în gestionarea ADHD comorbid și a tulburării bipolare. Current Psychiatry Reports, 19(12), 104. https://doi.org/10.1007/s11920-017-0853-7

Singh, S. D., Ellis, C. R., Winton, A. S. W., Singh, N. N., Leung, J. P., & Oswald, D. P. (1998). Recunoașterea expresiilor faciale ale emoțiilor de către copiii cu tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție. Behavior Modification, 22(2), 128-142. https://doi.org/10.1177/01454455980221004

Sobanski, E., & Alm, B. (2015). Comorbiditatea psihiatrică la adulții cu tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD). Arhivele europene de psihiatrie și neuroștiință clinică, 265 (Supimentul 1), S43-S54. https://doi.org/10.1007/s00406-014-0539-7

Sobanski, E., Banaschewski, T., Asherson, P., Buitelaar, J., Chen, W., Franke, B., & Sergeant, J. (2010). Labilitatea emoțională la copiii și adolescenții cu tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD): Corelații clinice și prevalență familială. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 51(8), 915-923. https://doi.org/10.1111/j.1469-7610.2010.02217.x

Sobanski, E., Brüggemann, D., Alm, B., Kern, S., Philipsen, A., Schmalzried, H., & Rietschel, M. (2008). Diferențe de subtip la adulții cu tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) în ceea ce privește simptomele ADHD, comorbiditatea psihiatrică și adaptarea psihosocială. European Psychiatry, 23(2), 142-149. https://doi.org/10.1016/j.eurpsy.2007.09.007

Sprafkin, J., Gadow, K. D., Salisbury, H., Schneider, J., & Loney, J. (2002). Dovezi suplimentare ale fiabilității și validității Inventarului simptomelor copilului-4: lista de verificare a părinților la băieții referiți clinic. Journal of Clinical Child and Adolescent Psychology, 31(4), 513-524. https://doi.org/10.1207/S15374424JCCP3104_06

Stahl, S. M., & Stahl's Essential Psychopharmacology Online (2013). Ghidul medicului prescriptor, ghid esențial de psihofarmacologie. Cambridge University Press.

Strawn, J. R., Mills, J. A., Sauley, B. A., Welge, J. A., & Varney, S. T. (2015). Impactul dozei și clasei de antidepresive asupra răspunsului la tratament în tulburările de anxietate pediatrice: O meta-analiză. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 54(8), 557-565. https://doi.org/10.1016/j.jaac.2015.05.006

Swanson, J. M., & Kinsbourne, M. (2001). Attention deficit/hyperactivity disorder as a characteristic of overarousal. In J. Wasserstein, L. Wolf, & F. LeFever (Eds.), Adult attention deficit disorder: Brain mechanisms and life outcomes (pp. 175-191). New York Academy of Sciences. https://doi.org/10.1111/j.1749-6632.2001.tb03829.x

Tohen, M., Khalsa, H. M., Salvatore, P., Zarate, C. A., Strakowski, S. M., Sanchez-Toledo, J. P., ... & Baldessarini, R. J. (2011). Rezultatele la doi ani în primul episod de depresie psihotică: proiectul McLean-Harvard pentru primul episod. Journal of Affective Disorders, 135(1-3), 305-311. https://doi.org/10.1016/j.jad.2011.06.043

Uekermann, J., Kraemer, M., Abdel-Hamid, M., Schimmelmann, B. G., Hebebrand, J., Daum, I., Wiltfang, J., & Kis, B. (2010). Cunoașterea socială în tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD). Neuroscience and Biobehavioral Reviews, 34(5), 734-743. https://doi.org/10.1016/j.neubiorev.2009.10.009

Vieta, E., & Phillips, M. L. (2007). Deconstruirea tulburării bipolare: o analiză critică a validității sale diagnostice și o propunere pentru DSM-V și ICD-11. Schizophrenia Bulletin, 33(4), 886-892. https://doi.org/10.1093/schbul/sbm057

Weiner, I. B., & Bornstein, R. F. (2009). Principii de psihoterapie: Promovarea practicii psihodinamice bazate pe dovezi (ed. a 3-a). Hoboken, NJ: Wiley.

Waxmonsky, J. G., Pelham, W. E., Gnagy, E., Cummings, M. R., O'Connor, B., Majumdar, A., ... & Robb, J. A. (2011). Eficacitatea și tolerabilitatea metilfenidatului și a modificării comportamentului la copiii cu tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate și dereglare severă a dispoziției. Journal of Child and Adolescent Psychopharmacology, 21(6), 569-583. https://doi.org/10.1089/cap.2011.0072

Wilens, T. E., Biederman, J., & Spencer, T. J. (2002). Tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate de-a lungul vieții. Annual Review of Medicine, 53, 113-131. https://doi.org/10.1146/annurev.med.53.082901.104018

Wilens, T. E., Biederman, J., Spencer, T. J., & Frances, R. J. (1994). Comorbiditatea tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție și a tulburării de consum de substanțe psihoactive. Hospital and Community Psychiatry, 45(5), 421-435. https://doi.org/10.1176/ps.45.5.421

Wilens, T. E., Faraone, S. V., Biederman, J., & Gunawardene, S. (2003). Terapia stimulantă a tulburării de deficit de atenție/hiperactivitate generează abuz de substanțe mai târziu? O revizuire meta-analitică a literaturii de specialitate. Pediatrics, 111(1), 179-185. https://doi.org/10.1542/peds.111.1.179

Wilens, T. E., Prince, J. B., Spencer, T. J., & Biederman, J. (2003). Un studiu deschis al bupropionului pentru tratamentul adulților cu tulburare de deficit de atenție/hiperactivitate și tulburare bipolară. Biological Psychiatry, 54(1), 9-16. https://doi.org/10.1016/S0006-3223(02)01867-3

Wingo, A. P., & Ghaemi, S. N. (2007). Frecvența tratamentului cu stimulente și a maniei/hipomaniei asociate stimulentelor la pacienții cu tulburare bipolară. Psychopharmacology Bulletin, 40(4), 72-81. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/18227784

Wingo, A. P., & Ghaemi, S. N. (2008). O revizuire sistematică a ratelor și a validității de diagnosticare a tulburării comorbide de deficit de atenție/hiperactivitate la adulți și a tulburării bipolare. Journal of Clinical Psychiatry, 69(11), 1776-1784. https://www.psychiatrist.com/read-pdf/20693/

Wozniak, J., Biederman, J., Martelon, M., Hernandez, M., Yvonne Woodworth, K., & Faraone, S. V. (2010). Moderează sexul corelațiile clinice ale tulburării bipolare de tip I în pediatrie? Rezultatele unui studiu familial-genetic controlat la scară largă. Journal of Affective Disorders, 125(1-3), 260-267. https://doi.org/10.1016/j.jad.2010.01.073

Yatham, L. N., Kennedy, S. H., Parikh, S. V., Schaffer, A., Bond, D. J., Frey, B. N., ... & Beaulieu, S. (2018). Rețeaua canadiană pentru tratamentele pentru starea de spirit și anxietate (CANMAT) și Ghidul Societății Internaționale pentru Tulburări Bipolare (ISBD) 2018 pentru managementul pacienților cu tulburare bipolară. Bipolar Disorders, 20(2), 97-170. https://doi.org/10.1111/bdi.12609

Young, A. S., & Gudjonsson, G. H. (2006). Practica clinică și probleme de diagnostic în comorbiditatea schizofreniei și a tulburărilor de consum de substanțe. În M. Maj, D. Satz, & J. H. Swales (Eds.), Schizofrenie și afecțiuni comorbide: Diagnostic și tratament (pp. 261-277). Wiley.