DRUMUL CATRE TABARA DE BAZA A ISLAND PEAK

Aceasta este povestea pe scurt a ascensiunii (la fel de corect spus, escaladarii) varfului muntelui Island Peak. Ca sa clarificam situatia de la bun inceput, unii munti presupun tracking, altii implica tracking si escaladare. Experienta mea este compusa din urcarea a doi munti, Kilimanjaro (tracking) si Island Peak (tracking plus escalada). Si, tot de la inceput vreau sa clarific: un munte accesat prin tracking poate fi la fel de dificil ca un munte mai mic care implica ambele elemente.

Inainte de a ajunge la Island Peak Base Camp ai de mers vreo doua zile cate vreo trei ore in medie (depinde de viteza grupului) printr-un peisaj superb. Un fel de gol alpin dar care nu e chiar atat de sarac in vegetatie cum e adevaratul gol alpin de la noi, si sigur mai animat. Zeci de iaci arunca accente de culoare, fiind suficient de impozanti cat sa ii tratezi cu respect insa, intra-atat de blanzi, incat botul lor umed sa iti aduca aminte de vacile de acasa si sa iti devina dragi.

Iar asta cu atat mai mult cu cat, daca nu cei pe care ii vezi liberi, atunci tovarasii lor incarcati cu butelii de gaz, pline sau goale ori cu duffel-bags burdusite de echipament pentru activitati montane, iti castiga simpatia cand vezi cum li se zdruncina intregul corp in ritmul respiratiei sacadate, urmare a urcarii acestor poveri colosale cate cinci sute sau chiar cate o mie de metri diferenta de nivel intr-o singura zi.

Din fericire, pe drumul catre Island Peak Base Camp munca lor este usurata. Drumul urca si coboara domol, trecand cateodata peste rauri de lapte a caror involburare te ingheata pe tine, drumet cu aspiratii inalte, ce treci cu pas dorit sigur peste scheletul de metal sau de placaj a podului ingust folosit deopotriva de oameni si de dobitoacele despre care aminteam.

Dar, negresit, drumul urca si te duce la tabara de baza a muntelui ce are numele tradus neaos "Varful Insula". Se cheama asa pentru ca in vremurile explorarii de novo a Himalayei, alpinistii britanici au avut sentimentul ca Imja Tse, dupa cum deja purta un nume, ar fi ca o insulita privita semicircular "de sus" de catre varfuri mai semete, mai impozante. Asadar, acest munte de sase mii de metri, masurati de la nivelul marii, adica de mai bine de doua ori aruncat spre tarii decat cel mai inalt varf de la noi, a ajuns, bietul, sa para o groapa in care cobori, nicidecum nu urci. Iar aceasta doar pentru ca soarta l-a vitregit si l-a facut un frate mai mic, un fel de ciuca bataii, pe care te feresti sa pui piciorul.

Insa, daca ar fi sa pastram proportiile, te uiti la Island Peak asa cum te-ai uita in concursul Mister Olympia din anii 70-80 la Franco Columbu. Si el tot un fel de Island Peak - intre colosii momentului - insa, fara indoiala, un colos si el daca nu te-ai apuca sa il compari la inaltime cu Arnold, Mentzer ori cu Lou Ferrigno, cel care l-a jucat prima oara pe Hulk.

Asa ca sa dam Cezarului ce e al Cezarului si lui Island Peak ceea ce e a lui Imja Tse. Povestea numelui nepalez si multe alte detalii picante gasesti in suita de articole despre calatoria mea in Himalaya nascuta din condeiul Mihaelei Popescu care m-a urmarit de la biroul ei de acasa sau de la DIGI World si a povestit muritorilor tot ceea ce nu stiam sau nu puteam eu povesti. Fie ca nu aveam acces la internet, nu stiam sau eram prea frant ca sa mai pot pune pe hartie (Facebook) povestile si informatiile zilei.

Sper ca i-am facut suficienta dreptate lui Imja Tse si ca te-am pregatit pe tine, cititorule, sa intelegi ca suferinta mea pe coastele lui a fost justificata de monumentalitatea intreprinderii si nu de lipsa mea de pregatire (vai!). Ori de noutatea echipamentului tehnic pe care l-am folosit cu mare apreciere pentru geniul omului care l-a inventat. Si, cand zic om, adresez multumirile mele speciei si nu vreunui individ anume.

Odata ce te-am adus alaturi de mine aproape de tabara de baza ale carei corturi galbene le vedeam de la mare departare este momentul sa te dezamagesc si sa te conduc mai departe de acest palc de adaposturi. Sa nu uiti, umbli de trei ore intr-o panta usoara dar si de cincisprezece zile intr-o panta grea. Asa ca fa ochii mari alaturi de mine si te intreaba daca, totusi, n-ai avea norocul sa mergi catre tabara inalta, cea de la 5,400 de metri despre care ai citit pe nu stiu ce site obscur. Caz in care, ai strange din dinti caci asa n-ar mai trebui sa urci maine un kilometru in sus ci doar sase sute de metri.

Asa ca mergi mai departe asteptand sa vezi ce o sa se intample cand, zece minute mai tarziu, iata alte panze de cort, galbene. Sigur nu ai urcat aproape jumatate de kilometru asa ca, intelegi ca, de fapt, tabara e compusa din mai multe planuri. Ceea ce nu vei intelege este semnul "advanced base camp". Advanced la ce?!

Lasi bagajele si intri in cortul matlasat care, intr-un colt are si un heater - de bun augur. Cort matlasat cu heater. Unde esti tu Uhuru, Doamne?  - corturi prin care vantul baga capul doar ca sa te intrebe de esti bine iar heaterul era interior si personal, sub forma de frison, cand vantul adasta prea mult la vorba cu tine.

INTALNIREA CU DIAVOLUL

Nu apuci sa iti asezi fundul obosit pe scaunele comode ca te trezesti in scena biblica cu ispitirea lui Christos. Pe scurt, Necuratul intra in cort. Marturisesc cu inocenta ca, la inceput, n-am stiut ca este chiar El. Luase forma unui hawaian care nu era chiar hawaian ci un neamt care plecase in State acum vreo patruzeci de ani dar la care "z" nu se mai auzea deloc. Blond, ochi albastri si bagator atat in vorba cat si in cortul nostru, pe nepusa masa, dar se stie ca Mefisto poate lua orice infatisare doreste si cu atat mai suprinzatoare cat sa nu iti nasca nici o intrebare.

Si, exact ca in pilda biblica, Beelzebuth-ul nostru introduce tema. "Incercati sa urcati Island Peak, bag de seama!" Ai sesizat "incercati", da?

"Eu azi noapte am fost pe el dar n-am reusit! E greu! M-am intors de la stanci." Habar n-ai ce inseamna "stanci". Radu, ghidul nostru, face fete-fete. "Pai, ai cam trecut de ce era greu!". "Mda, asa e, dar i-am promis sotiei mele ca nu o sa fortez. Si, oricum, muntele asta e aici si la anu'." "Nu strica motivatia oamenilor mei! Sunt foarte bine cu psihicul." "Aaa, pai nu asta e ideea! Sunteti motivati, nu-i asa?" se intoarce Uciga-l Toaca spre grup.

Gandeste-te ca i-ai aruncat teme de discutie indepartate de ispita din desert si ca te-ai retras la cort. Ai deschis sacul de dormit si, dupa doua saptamani, dormi penultimul somn inainte de a ataca cel mai inalt varf de pana acum.

Iacii isi zdrangane talangele pe langa foaia ta de cort si asta nu te supara ci te face sa zambesti pentru ca esti obisnuit cu viata la cort si o iubesti. Singura noutate este vibratia, tremorul care patrunde organic in corp atunci cand, dupa cum clar vezi cu ochii mintii, iacul prinde smocul anemic de iarba cu dintii din fata, il reteaza si il trage spre genunea burtii. Simti asta cu orice fibra din corp, o data, de doua ori, de trei iaci, de patru iaci, de cinci iaci pana cand termini de numarat iacii si suna alarma telefonului.

Iesi afara, te tarasti pana la cortul mare, asta nu fara sa fi folosit un bolovan cat un TV (Tudor Vladimirescu, pentru connaisseur-i) pe post de pissoir, si incerci sa mananci ceva. Ori ora 6 pm ori gustul mancarii nu iti da ghes (gustul mancarii nepaleze, va zic eu!) asa ca te tarasti inapoi in cortul de doua persoane si iti organizezi echipamentul tehnic. Realizezi ca nu ai a doua pereche de izmene si pui prinsoare cu propria persoana ca o sa te pi..., ca o sa iti fie frig la noapte, in urcare. Strangi din dinti si fermoarul sacului de dormit, simultan, dai drumul ciorapilor electrici pe mild (da, exista) si te culci.

ASCENSIUNEA

Ora 12 suna duios, suficient cat sa te intrebi daca vrei asta. Asta, ce urmeaza. N-ai incotro ca ai promis, te-ai laudat si  (mai mult) ai platit expeditia si ai si sponsori, asa ca desfaci fermoarul sacului de dormit tinand dintii stransi ca sa nu fi acuzat de bruxism, cauti pe la picioarele sacului de dormit singura pereche de izmene, frontala, ambele perechi de manusi si Doamne-stie ce mai e pe acolo si te echipezi. Tragi alte doua perechi de ciorapi in picioare pe care apoi le bagi in incaltarile uniforma pentru Himalaya (La Sportiva Nepal sau alt model). Te prezinti la sala de mese in care heaterul isi face treaba si situatia nu mai pare atat de vitrega. Plus ca nici Nosferatu nu mai e in zona.

Iti faci un ceai pe care il versi in termos si completezi apa in camel bag-ul al carui furtun stii ca va ingheta in primele zeci de minute ale urcarii. Iesi afara si o iei la picior. Asa descoperi ca mai exista un nivel al taberei un pic mai sus, ascuns privirii pana acum. Treci pe langa un grup de alpinisti care arata foarte cool atat ca vestimentatie cat si ca atitudine. Stii din prima ca te vor depasi pe drum. Ca de obicei iti creste ritmul cardiac la peste 140 din prima doar ca sa se stabilizeze la o valoare ceva mai mica dupa zece minute.

Incepi sa dai ocol piciorului muntelui care pare ca nu se mai termina si, la un moment dat vezi cararea fatidica. Incepe urcusul. Si, daca te gandeai ca e ca pe Kilimanjaro – pamant, nisip si ceva bucati de piatra - ei bine, nu. O iei direct, pieptis, la 45°, peste bolovani urcand "trepte" cel putin de dimensiunea uneia similara cu o treapta de scara rulanta.

Aerul este rece dar nu aceasta e problema ci, mai degraba, lipsa lui. La inaltimea de la care pornesti ai doar 60% din cat tragi in plamani in Bucuresti. Si cari si echipamentul tehnic in spate.

Din urma auzi tusea insistenta a unuia dintre serpasi…  Asa s-a chinuit tot drumul. Celalalt e mai tanar si mai in forma; a si urcat Everestul de trei ori pana acum. Nu zice nimic. Este in fruntea coloanei si ii da cu pasul "pole-pole" cum se zice in Africa, adica, "incet-incet". Insa si acest incet devine pe modelul "incet-incetisor-pe loc-si deloc” cand, in trei situatii, trebuie sa te asiguri si sa te tragi de corzi fixate in pereti ca sa treci de niste aglomerari stancoase extrem de inguste. Revii la pasul pole-pole si la tacanitul betelor de tracking care lovesc cu varful lor vidia, stanca.

Trec orele si din fericire nimeni nu intreaba cat mai e. Pauzele sunt mai mult decat binevenite si, cand pui fundul pe stanca, te cuprinde sora mai mica a amortelii pe care ai vazut-o on filmul "Everest”. Te prinzi de la bun inceput despre ce e vorba dar vrei sa experimentezi. Crapi pleapele pentru o secunda sa vezi daca cineva se uita la tine si te lasi prada senzatiei. Nu e ca si cand te odihneste prea tare si, oricum, e un fel de jumatate de masura. Dar daca situatia ar fi fost cotoibila si ar fi prezentat vanatai, intelegi ca ar fi parut o solutie. Asa ca, odata experimentul incheiat, deschizi ochii si realizezi ca Dorje Sherpa e "geana" pe tine. N-ai chef sa muncesti im engleza ca sa ii explici ce si cum si stii ca vei fi sub supraveghere de acum inainte. Iti tragi baretele rusacului pe umeri si repornesti monotona sarcina de a urca muntele.

- Crampon Point, imediat! se aude. Aceasta este o veste buna pentru ca, din aproape 1,100 de metri au mai ramas vreo 400. Esti constient ca sunt aceia mai grei dar sunt si cei mai incitanti. Incitanti pentru ca implica tehnica - coltari, jumere, rapel. Asa ca, bring it on!

Te strecori pe o creasta ascutita ca spinarea lui Godzilla, te siguri ca nu pici nici in stanga, nici in dreapta, si ajungi in locul in care e cazul sa iti lasi betele de tracking. Asa, pur si simplu, pentru ca la aceasta altitudine nu se fura. E ca in spatiu: e prea rarefiata atmosfera atat din punct de vedere numeric cat si al pretentiilor de caracter cat sa faci asa ceva. Orice gest nelalocul lui, aici poate pune probleme serioase. Cand stii aceasta cauti sa il protejezi pe cel de langa tine mai abitir.

Abandonezi betele, iti pui hamul ca pe niste pampersi stilizati la maxim, si te ombilichezi pe o coarda de doua-trei lungimi de om. Si incepi sa mergi pe urmele celui din fata. Asa, daca e sa pice cineva intr-o crevasa, este perfect ancorat de cei din fata sau din spate. Urci si cobori, cateodata folosind jumerele; asa se numesc blocatoarele pe aici. E greu dar nu de nefacut.

Ridica privirea. Hai, ridica privirea!

Varful acela alb, rotund ca o cocoasa care parea asa de aproape, ti se pare la fel de aproape doar ca ceva este in neregula. Vezi ceva miscand pe peretele de piatra golas ce duce la zona sa inzapezita.

E ceea ce nu vrei sa crezi. Chestiile alea mici, sunt oameni. Ti-ai imaginat gresit acest top de munte. Nu este o chestiune filiforma, subtiata la varf. Este un "bulk" de piatra ca si cand un copil ar fi pus un exces de plastilina peste partea de final a unui munte si a uitat sa indeparteze excesul. Asa ca, de fapt, mai ai cacalau pana sa ajungi la capat, in top.

Se aud murmure in grup.

- Radu, eu acolo nu urc! Iti dai seama cat rapel avem de facut, inapoi, pana jos?

Iti e clar ca nu este singurul care gandeste asa. Dar tie nu iti pasa.

Munca de furnica a trecut. Ai urcat ca un iac obosit pana aici iar de acum este momentul sa zbori. Ai partea tehnica in fata, cea pe care ti-o doreai atat de mult.

Efortul si oboseala isi spun cuvantul. Avansul este incetinit iar ghidul promite un repaus pentru masa douazeci de metri mai sus. Ajungi ultimul pentru ca ai vrut sa te asiguri ca cea din fata ta are motivatia sa continue. Iti scoti un sandvis si bobinezi. Nu dureaza mult. Esti in urma cu programul asa ca toata lumea o ia din loc.

Cincizeci de metri mai sus, fix intre doua crevase, se gaseste un fel de pod care duce la o surplomba de gheata spectaculoasa. Cel putin pentru un neofit.

Te asezi la coada, da, la coada, si la povesti. Un grup de vreo 4-5 francezi urca, incet, pe corzi. Din cei sapte ai tai urca trei si vine si randul tau. Ti se spune ca acea coarda pe care pui jumerul si esti tras sus de catre serpasi si colegi, a inghetat. Si ca ai cateva minute sa folosesti o coarda fixa (a francezilor) ca sa treci de cascada de gheata. Esti barbat, ai vrut asta, asa ca iti fixezi blocatorul si in urmatoarele minute descoperi cat de greu este sa iti tragi greutatea proprie combinata cu cea a rucsacului pe o inaltime de maxim sapte metri. Mai ales cand, surplomba fiind, coltii din varful bocancilor tai nu prind nimic ferm de care sa te impingi. Doar din cand in cand se intampla sa fluturi din picioare si sa reusesti sa agati ceva gheata ca sa iti folosesti si picioarele pentru propulsie.

Ajungi sus gafaind insa surprinzator de in forma. In timp ce esti ajutat sa te desprinzi, intrebi unde sunt ceilalti. Un serpas flutura mana spre coasta muntelui si il vezi pe Radu ajutand o colega sa termine urcarea unei pante inzapezite. Daca ai avut vreun gand de renuntare, a fost uitat. Cu forte noi, de parca nu te afli la fix 6,000 m altitudine, ii dai repede pana la baza pantei, te legi si urci.

Ai in fata un perete curat de blocuri de piata exact ca intr-un joc Jenga care s-a terminat prost. Ai in picioare coltari foarte ascutiti pe care va trebui sa ii pui pe aceste blocuri fara sa iti alunece. In cap ai senzatia unei table negre pe care vei scrie cu o creta care o sa scartaie. Dupa primii metri iti dai seama ca nu e chiar asa si urcarea, desi lunga, se intampla ca intr-un vis.

VARFUL

Cand te asiguri pe urmatoarea lungime de coarda, realizezi! Esti pe ultima suta de metri spre varful real! Esti pe creasta ce duce la varf. Te uiti in jur si iti dai seama ca din sapte ati ramas cinci. Ceilalti doi au ramas la cascada de gheata. Umbla vorba pe acolo ca, in cel mai rau caz, trebuie sa fii pe varf la ora noua altfel incep vanturile puternice si nu vrei sa fii acolo in astfel de conditii. Calculul pe care si l-au facut le-a zis ca n-au sanse. Asa ca au ramas sa astepte intoarcerea grupului.

Se asigura cu o coarda unii de altii si o iei la picior. Pas cu pas, o exclamatie, o gluma scurta, si iata ca ai in fata un fel de platou. Mult mai mare decat iti imaginai dar nici muntele nu e mic. Filmele pe care le vezi cel mai adesea incearca sa creeze senzatii intense. Nu e o gamalie de ac acest varf dar, probabil ca, e un varf normal.

Stii ca ai ajuns dar nu e o bucurie debordanta. Este ca si cand stii ca mai ai niste lucruri de facut si ca, apoi, vrei jos. Iti faci poze cu rucsacul branduit cu logourile sponsorilor (Remington, Russell Hobbs, Simavi, Kiss FM si Clinica Doctor MiT), scoti cele doua drapele (STEM Sure si Doctor MiT) pe care le-ai avut si pe #UhuruPeak atunci cand ai urcat #Kilimanjaro, filmezi un pic in jur, esti luat pe umeri de catre cei doi serpasi care te-au ghidat pana aici, iti scoti ochelarii de soare doar ca sa iti dai seama ca la 6,189 m lumina e prea dura, tragi in piept jumatate din oxigenul pe care il ai acasa, faci poza de grup, te legi de coarda de coborare si de ceilalti si, in sir indian, incepi sa inchei aventura.

 

COBORAREA

De aici incolo totul e fragmentat in memorie. Cobori in rapel, faci o greseala pentru ca nu te-ai uitat bine peste umar, esti cat pe ce sa dai cu ceafa de un bloc de piatra, dai drumul corzii din mana dreapta pe care o aduci de la sale inspre peretele de piatra ca sa iti opresti impactul. Dai tare de bolovani, manusa se sfasie dar, ce sa vezi? Contrar avertismentelor ca mori daca eliberezi coarda din mana de baza, cealalalta mana este suficient de puternica cat sa nu lase coarda sa curga repede prin “cosulet” si apuci sa te repliezi. Evident, pana la momentul aparitiei acestei povesti, nu spui nimanui despre asta. Si esti constient ca istorisirea nu ar trebui sa incurajeze pe nimeni sa se relaxeze.

Ajungi la cascada de gheata, faci rapelul foarte usor si te alaturi celor doi care nu au urcat. Iti dai seama ca povestea cu vanturile puternice de pe varf a fost doar o poveste dar nu le spui aceasta pentru ca nu are rost sa ii amarasti. Ajunsesei pe varf la 09:30 iar vantul a fost civilizat.

O iei pe drum inapoi. O coborare monotona, fara nimic eroic in ea. Aproape de final iti dai seama de ce ai ramas atat de departe in urma tuturor. Ai uitat sa scoti soseta cea groasa din bocancii La Sportiva Nepal si iti e clar acum ca, cel mai probabil, nu vei mai avea unghii la degetele mari de la picioare. Totodata te gandesti ca acesta este ultimul munte pe  care l-ai facut. Sase mii e suficient de bine pentru un om normal.

Ajungi cu greu in tabara de baza si te prabusesti pe saltea. Ceilalti mananca tortul victoriei in cortul mare. Langa tine pasc iacii. Adormi.

Imagini din portofoliul personal al lui Radu Albu, Bogdan Ivanescu si Extreme Expeditions.

Despre sponsorii expeditiei Imja Tse (Island Peak), toamna lui 2024

REMINGTON ROMANIA

O companie de prestigiu, veche de cand lumea, prietena a Doctor MiT si, mai ales, a celei mai audiate emisiuni radio de sanatate din Romania, Medicina pe limba ta! difuzata de Kiss FM.

Am avut cu mine pe munte, pentru trup si spirit ONE Total Body. Stiti cat de bine iti face sa arati omeneste dupa ce nu te-ai spalat DELOC cel putin doua saptamani?

Pe scurt, Remington România redefinește standardele în îngrijirea personală, aducând pe piață produse inovatoare și de înaltă calitate care răspund nevoilor zilnice ale consumatorilor. Cu un portofoliu variat de produse – de la aparate de tuns și bărbierit, la instrumente de styling și îngrijire personală – Remington se impune ca un brand de încredere și excelență. Fiecare produs este conceput cu atenție la detalii, combinând tehnologia de ultimă generație cu designul ergonomic și durabilitatea, pentru a asigura o experiență premium.

Dedicarea echipei Remington pentru inovație se reflectă în fiecare lansare, aducând soluții eficiente și elegante pentru un stil de viață modern. Remington România nu oferă doar produse, ci și o experiență completă de îngrijire personală, împuternicind utilizatorii să arate și să se simtă cât mai bine.

RUSSELL HOBBS ROMANIA

Sa fii la trei mii, la patru mii ori la cinci mii de metri si sa iti faci un ceai la ora cinci... Luxul suprem. Russell Hobbs a facut diferenta atunci cand motivatia ori recuperarea sa lasau asteptate.

Pe scurt, Russell Hobbs România transformă gătitul și întreaga experiență din bucătărie într-o adevărată plăcere, oferind electrocasnice inovatoare, durabile și elegante. De la cafetiere și prăjitoare de pâine, până la blendere și fiare de călcat, Russell Hobbs își propune să simplifice și să îmbunătățească viața de zi cu zi a utilizatorilor.

Cu un design rafinat și funcționalități gândite pentru eficiență maximă, fiecare produs Russell Hobbs devine un aliat de încredere în gospodărie. Este un brand care combină tradiția și inovația, având mereu în prim-plan nevoile clienților săi. Russell Hobbs România oferă mai mult decât aparate – oferă inspirație și soluții pentru un stil de viață modern, accesibil și plin de satisfacții.

SPECIAL: multumiri multe-multe, Cristina si Catalin!!

SIMAVI

O companie cu impact pozitiv major in ceea ce priveste sanatatea si educatia romanilor. Din pacate, putini stiu ce face in B2B aceasta pentru a creste speranta de viata a celor dragi noua insa mi-am propus sa schimb aceasta stare de fapt. Asa ca veti auzi mai des despre SIMAVI si lucrurile frumoase pe care le face pentru noi.

Pe scurt, SOFTWARE IMAGINATION & VISION, pe scurt SIMAVI, este o companie de IT 100% românească, recunoscută pentru calitatea serviciilor informatice pe care le furnizează direct către organizații ale Comisiei Europene, de peste 15 ani. De la coordonarea a zeci de proiecte de Cercetare&Dezvoltare europene, până la activităţi de dezvoltare software în domeniile învăţământ, sănătate, vamă, nuclear, afaceri, sistem bancar, utilităţi, producţie etc., SIMAVI oferă produse software în proiecte naționale și internaționale la cheie.

Viziunea după care se ghidează SIMAVI este să dezvolte soluții IT care să reducă decalajul digital în învățămînt, să producă o schimbare pozitivă prin proiecte de impact în domeniul sănătăţii si să eficientizeze sistemul public administrativ.

SPECIAL: multumiri pentru viteza, Daniela si Alexandru!!

***

O AVENTURA MARCA KISS FM SI DOCTOR MiT