POVESTILE COPIILOR PENTRU PARINTI
IANUARIE, 2023. Daca noi am sti cum sa incepem, parca ni s-ar parea nefiresc de usor.
Eu aleg sa incep asa:
“Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua culori, ce nu s-au vazut niciodata,
In infrigurata, neasemuita lupta
A minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt.”
AUGUST, 2015. E o poveste. In centru – un copil. Un copil stand la o masuta cu multe culori alaturi. Si o pensula. Precum acest copil, iata ca apare, la fel de singur, un punct pe o hartie alba. O zi. Punctul capata contur. Inca o zi. Mii de puncte unite iau o forma ciudata – o mare pata neagra. Multe zile scurse. Pata se mareste. Nu are nici nume, nici vreo forma precise. Are numai mult negru. Un tarait de telefon. “Buna ziua, doamna…Credeti ca puteti trece astazi pe la gradinita? Trebuie neaparat sa vorbim!”
***
“Dintre toti copiii din grupa, este singurul care a colorat astfel…Ce-i cu el?!” Privesc prin persoana din fata mea. Vorbele ei trec pe langa mine, fara sa imi atraga atentia in vreun fel. Stau muta cu o coala, care poarta pe ea povara unei mari pete negre… Stratul de culoare este gros… Parca sa nu dispara usor. “De ce numai negru?!” Rasuna iarasi vocea interlocutoarei mele. Ajungem acasa, dupa un drum lung si fara vorbe. Tacere. Am “pictura” asezata cu grija intr-o mapa. Trebuie sa studiez cazul in linistea casei! Asa mi s-a sugerat. Problema este ca nu stiu de unde sa incep si mi-e teama de final!
Povestea e a mea si o voi continua altadata...M-am folosit de ea ca sa va captez atentia, voua, PARINTILOR!
Din copilarie, ma captiva sa ascult oamenii. Apoi, probabil - urmare a unui defect profesional, mi-a placut sa merg si sa ascult vocea strazii. Acum, dupa 20 ani de jurnalism, am ajuns sa numesc oamenii POVESTI AMBULANTE. Caci, da, trecem, zilnic, fara sa vrem, fara sa stim sau, pur si simplu, fara sa realizam, printre povesti. Povesti reale! Strada e plina de viata. Nu priviti doar chipurile, care poate sunt adesea schimonosite de presiunea prezentului, ci ascultati-le VOCEA.
Da, eu am ascultat si ascult. Nu ma plictisesc! Nu judec! Ce va voi scrie sunt fragmente de povesti urbane, contemporane...Nu le judecati nici voi! Cititi-le cu sufletul! Luati-le ca atare! Meditati asupra lor…
Ca orice poveste, as incepe cu clasicul “A fost odata… ” Ma adresez femeilor – cate dintre voi ati primit vestea sarcinii cu fericire si liniste? Cate v-ati mutat din acel moment existenta in tara intunecata si nesfarsita a monstrului SI DACA? Eu am avut o arma secreta in aceasta lupta interioara – ZAMBETUL! Am intampinat “noutatea” invaluita intr-o energie pozitiva, chiar daca, recunosc, ca adesea, mi-a fost atat de greu!
Am intalnit insa o mamica pentru care miracolul sarcinii era atat de intens incat se transformase intr-un sir nesfarsit de frici si griji, de dezamagiri. Montrul SI DACA lucra incet, dar sigur, impingand tanara spre prapastia depresiei. Toti cei din anturaj ajunsesera sa se lupte pentru a aduce linistea si lumina pe chipul viitoarei mame. Dar montrul SI DACA crestea pe zi ce trece. Dupa noua luni, copilul s-a nascut frumos si sanatos! Ce victorie! Ce usurare! Asa credeti?!
Nu, SI DACA inca pandea din intuneric...Atat de mult uraste acest SI DACA omul, incat i-a sadit in suflet un alt spin: “Daca micutul meu sufera de ceva!”
V-am descris la inceput putin din propria experienta, din perioada gradinitei unuia dintre baietii mei. Continui aici cu experienta mamicii de mai sus. Educatoarele depasite de prea multa copilarie au sunat si la ea intr-o zi : “Credem ca micutul dumneavoastra sufera de … AUTISM!”
STOP!
Liniste! Cadere! SI DACA se mandrea cu o lovitura strasnica...Direct in inima mamei! Ce poate fi mai dur decat un suflet de mama spart in mii si mii de cioburi de sentimente, de regrete.
Urmarea... Mama a inceput sa se invinovateasca, apoi sa caute sa afle, culmea nu un remediu, ci dovezi ca “boala” exista in micutul ei. Caci SI DACA are arme puternice si drumuri ispititor de usor de urmat, chiar daca destinatia e complet gresita.
Nu vreti sa stiti prin cate mainile de psihologi, terapeuti si medici a trecut micutul doar din neputinta unor cadre didactice insuficient pregatite sa “infrunte” cu calm si rabdare valul imens al copilariei unui copil minunat.
Pe acest micut minunat, l-am cunoscut cand avea trei ani si ceva. Eu deja filmam pentru un documentar despre tratamentele revolutionare cu celule stem. Filmam cu celebrul Doctor MiT si echipa sa. Am ascultat vocea copilului asa cum un nepot asculta vocea bunicului care ii spune cea mai interesanta poveste din lume. Baietelul frumos din fata mea radea, alerga, socializa cu pustii mei, contruia cu imaginatia specifica varstei jocuri. Impartea in jur cu generozitate “MAMA” si “TATA”, imbratisari si dulci pupici alor lui. Era un gem de energie. Desi ne vedea pentru prima oara, a venit la mine si la sotul meu si am mancat impreuna si am discutat chestii “de baieti ” si am ras! Ce zi de neuitat!
A doua zi parintii erau din nou cu el la SPECIALIST…
Am pierdut sirul consultatiilor “incerte” si “contradictorii”...
Finalul povestii este inca in mainile nevazute, dar puternice, ale lui SI DACA!
AUGUST, 2012. Undeva langa Bucuresti. Ne-am intalnit cu mai multi prieteni. Una dintre familii era nou venita in grup: mama, tatal si un pusti simpatic de vreo cinci ani. A inceput joaca, dar micutul care statea mereu cu privirea in pamant, nu interactiona cu nimeni. Am crezut ca e doar un moment de acomodare. Nu. Dupa cateva ore, baietelul nostru l-a provocat la o cursa de alergat. Au fugit toti pana cand au cazut franti de oboseala...Au inceput o repriza de gadilat. Apoi, pentru ca pustiului nostru ii placea muzica, au inceput sa cante! Ce zarva s-a stranit. Si...minune!
Copilul cu privirea cazuta la pamant, a ridicat ochii minunati spre partenerii de joaca si a inceput sa rada din tot sufletul! Reactia parintilor mi-a ramas infipta in suflet si o aud si acum, ca atunci: “Doamne, uite-l, rade!” Iar ei au izbucnit in plans. Plangeau cu lacrimi grele doi tineri ca noi, dar albiti inainte de vreme...M-am dus firesc spre ei: “De ce … lacrimi?” ”Plangem pentru ca e prima data de la varsta de un an, cand l-am vazut ca rade! Cu noi nu face asa! Pe noi nu ne vede si nu ne aude...Are AUTISM!” Era prima data cand acest cuvand, cand aceasta veste ma lovea … teribil de tare!
OCTOMBRIE 2021. O petrecere de pici. Printre invitati o fetita cu AUTISM. O mama luptatoare, dar resemnata. Il priveam pe baietelul meu cum incerca sa interactioneze cu fetita respectiva. Toti parintii incercam cumva sa spargem gheata, sa escaladam zidul… Nimic. Copilul venea mecanic sa-si imbratiseze mama. Deschidea bratele, nu le incolacea pe trupul sau de gatul mamei...Copil nu radea, nu se bucura, doar copia gesturile celor din jur, caci asa trebuia sa faca un copil de varsta ei. ATAT!
DECEMBRIE. 2022. Filmam pentru acelasi documentar. Emotia ma incerca, pentru ca il cunosteam pe unul dintre micutii tratati cu succes prin transplant de celule stem. Tratati de... autism! Da, eram de cealalta parte a baricadei. Ma asteptam sa intalnesc multa tristete, dar macar speram si la o urma de bucurie. Nu imi gasesc cuvintele potrivite sa va descriu ce energie buna m-a intampinat. Aveam in fata mea un tablou altfel – in tonuri atat de puternice, atat de calde! Coplesitor! Nu-ti puteai lua ochii de la el. O mama cu zambetul pe buze, o mama care stransese in ea toata puterea din lume ca sa-si faca micutul bine. Iar micutul mi-a aparut in fata ca un voinic urias…
Ni s-a prezentat si am vorbit si am ras si ne-am imbratisat si am dansat vals...Da, aici era vorba de un DIAGNOSTIC real. Era AUTISM. Dar toti cei din jur se informau si, pas cu pas, incercau, pe baza tehnologiei actuale, sa stearga urmele bolii. Mama mi-a dat finalul povestii: “Daca ai cazut, tu, ca mama, ai obligatia mai mult decat oricine sa te ridici. Mai cazi o data, iarasi o iei de la capat. Tu iti cunosti copilul cel mai bine! Tu vezi semnele reale si iei decizii! Citesti, te informezi din surse reale, vorbesti cu cei care trec real prin asa ceva. Apoi, puternica, infrunti realitatea si cauti, alaturi de specialisti, solutia cea mai buna si adaptata cazului tau. Dar, da, totul pleaca de la tine – MAMA! Pentru tine, mama, nu exista SI DACA, asa cum nu ar trebui sa existe: NU POT si NU STIU!
De ce va spun aceste povesti, pentru ca vreau sa trag un semnal de alarma.
Sunt mii de asociatii pentru tratarea copiilor cu TSA. Dar, cu ei, cu parintii copiilor cu autism sau cu suspiciuni de autism, cu ei, oameni buni, ce facem? Sunt curioasa cati dintre voi aveti povesti asemanatoare? Cati dintre voi aveti curajul sa va spuneti povestea aici?
Cum ar fi sa aveti, intr-o zi, un loc in care sa va strangeti sa va povestiti temerile, sa-l combateti ca niste adulti adevarati pe monstrul SI DACA. Un loc care sa rasune de “da, si eu am simtit la fel”, “Doamne, exact asa am crezut si noi”.
Am scrie asa cea mai frumoasa carte de povesti adevarate, inspirationale, de MODELE! Caci da, recunoasteti, ducem lipsa de modele autentice! Haideti sa scriem o astfel de carte “imaginara” sau extrem de reala! Cu un simplu cuvant, putem schimba o lume si un intreg univers bulversat si dezorientat al unei MAME...Caci, ca in basme, totul are un INCEPUT…
IANUARIE, 2023. Daca am sti cum sa incepem, parca ni s-ar parea nefiresc de usor. Eu aleg sa incep asa:
“Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua culori, ce nu s-au vazut niciodata,
In infrigurata, neasemuita lupta
A minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt.”
----THE END---
